Stelian Țurlea 
În absența tatălui – 19
Mi-a luat foarte mult până am reuşit să aranjez în aşa fel încât să scap de fratele meu mai mic, care se ţinea ca scaiul după mine, întâi am spus că mă duc la biblioteca oraşului să schimb nişte cărţi, a vrut neapărat să mă-nsoţească, o dată, de două ori, numai de-al naibii venea după mine, tot crezând că fac ceva ce nu-i spun şi lui, dar eu m-am făcut că nu-nţeleg, l-am lăsat să meargă şi-mi vedeam de treabă, convins c-o să se plictisească şi pe urmă chiar s-a plictisit, nu era nimic interesant pentru el acolo, oricum n-avea chef să împrumute şi el cărţi, aşa că a treia oară m-am dus în sfârşit singur şi la câteva zile după aceea mi-am luat doar de formă cărţile abia împrumutate şi-am plecat din nou spre centru, de data asta nici măcar nu m-a mai întrebat unde mă duc. Mama era în schimbul doi, aveam timp berechet pentru film. M-am oprit la Dan şi i-am spus că acum e momentul.
Plănuisem să mergem să vedem şi noi Anna Zaccheo, care ne înnebunise colegii. Filmul rulase cu mai bine de un an în urmă, atunci mi-a vorbit Fane despre el,
du-te să-l vezi, zicea, e dintr-alea că-mpuşti cu nasturii de la pantaloni,
nu-nţelegeam nimic, dar nu-i puteam spune asta, nu voiam să trec drept moacă şi eram convins c-o să-nţeleg mai încolo ce-mi scăpa atunci, pe vremea aceea tata nu avusese încă accidentul şi când a venit acasă într-o zi, i-am spus să mergem să vedem şi noi filmul ăla la care împuşti cu nasturii de la pantaloni, a rămas perplex,
cine te-a învăţat asta, a-ntrebat,
am ridicat din umeri, i-am auzit pe colegi, am zis,
să nu te mai aud vreodată vorbind aşa, a spus el, răspicat, nimic mai mult, fără să-mi explice, dar din glas am înţeles că era cât se poate de supărat,
şi evident că n-am văzut filmul şi nici n-am priceput cum împuşti cu nasturii ăia, m-am uitat de câteva ori la afişul de pe Lipscani, unde era cinematograful, cu o femeie cu părul vâlvoi şi nişte sâni uriaşi, cât jumătate din afiş, şi pe urmă afişul a fost scos şi filmul înlocuit cu altul, iar acuma, după mai bine de un an, era adus din nou.
Rulează la Roxy, lângă mine, îmi spusese Dan,
mă descurcam cu greu între numele vechi şi noi ale cinematografelor, pe cel de lângă Dan lumea îl ştia drept Roxy, cum se chema înainte de război, dar acum i se spunea Timpuri noi, altuia, aflat mai încolo, îi zicea Rodina, nu înţelegeam ce înseamnă, la şcoală am aflat că e Patrie în limba rusă, de ce în limba rusă şi nu în româneşte, iar nu mă dumiream, dar când intrai în el, de fapt în toate cinematografele, în hol nu vedeai de jur împrejur decât actriţe şi actori sovietici, unora le silabiseam cu greu numele lungi şi cu multe consoane, dar nicăieri nu erau şi români şi târziu m-am prins că nici nu prea erau filme româneşti. La Anna Zaccheo afişul filmului era cel pe care îl ştiam, cu femeia cu sâni foarte mari, era lume şi nu prea, sala nu se umpluse, n-a fost nicio problemă să ne dea şi nouă bilete, fără loc, ne puteam aşeza oriunde, şi când ne gândeam dacă să mergem la balcon sau să rămânem jos, l-am zărit pe Fane care se tot foia pe scaunul lui, a strigat după noi, s-a ridicat şi a venit alături,
ce bine că am şi eu cu cine bârfi, a zis, deşi nici eu, nici Dan n-aveam chef de bârfă,
ziceai că l-ai văzut, i-am spus,
l-am văzut, a răspuns el îndată, dar mai vreau să mai împuşc o dată cu nasturii de la pantaloni,
şi cu asta m-a aruncat din nou în ceaţă.
Anna era o femeie frumoasă, mare, planturoasă, nu cred că genul ăsta de femeie mi-ar plăcea când o să fiu mare, dar toată lumea din jur ofta, numai băieţi şi bărbaţi în toată firea, mă gândeam că poate e ceva în neregulă cu mine de nu leşin, l-am privit câteva clipe pe Fane, nu-şi desprindea ochii de pe ecran, mai că-i ieşiseră din orbite, era lovit rău. Se întâmpla că Anna se îndrăgostea de câte unul, dar ieşea păcălită, se culcau cu ea şi pe urmă o uitau şi pe urmă a întâlnit un marinar de care s-a îndrăgostit şi ea pe bune, înotau împreună, scena aia mi s-a părut grozavă, atunci mi-a părut rău că nu ştiu să înot, te pomeneşti că ajung şi eu vreodată în apă alături de-o femeie frumoasă şi nu sunt în stare s-o vrăjesc pentru că trebuie să am grijă să nu mă-nec, dar biata Anna n-a avut noroc de marinar, care a aflat, nu ştiu cum, precis i-a şoptit cineva, că de binevoitori d-ăştia e plină lumea, cam ce făcuse ea înainte şi-a părăsit-o, scurt pe doi, tragedie cumplită.
Când s-a aprins lumina, am văzut că sala era plină mai ales de bărbaţi, femei doar să le numeri pe degete, şi toţi erau roşii la faţă, de parcă-i alergase careva, şi câte unul se trezea să vorbească singur, bună bucată, dom’le, iar Fane a mai zăcut în scaun, mă gândeam că se lipise de ceva, chiar eram pe cale să-l întreb şi atunci s-a ridicat în sfârşit, a zis,
eu p-asta sigur o visez la noapte, da’ tot mai vin o dată.
Nu-mi venea să-l mai întreb despre nasturi, nu mă lămurisem, dar parcă ceva tot începeam să înţeleg.
(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)
