Rezemați de parapetul podului

Pavană în peisaj marin – 1 

Ne dădeam în vânt după călătorii. Ne grozăveam unul faţă de altul pe unde-am mai umblat şi ne ascultam cu gura căscată, aproape vedeam panglicile colorate care ne ieşeau pe nas. Uitam pur şi simplu că de-abia părăsisem orăşelul nostru pipernicit. Vara asta însă a fost de pomi­nă. Dormeam noi puţin şi mai înainte, dar din clipa în care venise în sfârşit vacanţa parcă ne apucase boala somnului. Adică boala aia care-i cu totul pe dos, că nu mai aveam somn, stăteam la taclale, ne vânturam pe bulevardul nostru de parcă am fi fost stele de cinema pe un corso kilometric, ne pierdeam vremea în jurul gării hlizindu-ne la călătorii agăţaţi de scările vagoanelor, inventam jocuri şi ne apucau zorile. Nici măcar nu mi-amintesc ce naiba tot aveam de vorbit, ştiu doar că atunci când înce­peau să mă usture tălpile le spuneam că-i târziu şi mă duc să mă culc şi făceau băşcălie de mine, strigându-mi să mă bag bine în petice, lângă maică-mea, să nu mă fure cineva.

– Hai pe pod, spuse Vladian.

– N-are rost. E departe şi ne umplem de fum, i-am răspuns. Nu ştiu ce era în mintea mea când mă gândeam la fum.

Dar el o pornise deja, fluierând, cu mâinile vârâte în buzunarele de pe fundul cârpit al blugilor şi ne-am luat după el. Aş fi pariat pe orice că până la pod o să mai facem un ocol pe strada cu fata aia cu picioarele atât de lungi că trăgea tot bulevardul după ea. Aş fi câştigat. Dar erau luminile stinse peste tot, chiar şi pe stradă, de-ţi băgai degetele în ochi, şi Vladian fluiera de pomană, nu-l întâmpina nimeni. Cel puţin pe pod vedeai unde calci şi cele câteva becuri ni se păreau iluminaţie a giorno.

Sărea în ochi că nu mai aveam unde să ne ducem, ul­timul spectacol de la cinematografe se terminase de mult, discotecile nu funcţionau, pentru cârciumă şi beţivi nu aveam bani, de fete nu ne ardea. Cel puţin mie nu-mi ardea. Ceilalţi făceau ce făceau şi aduceau iarăşi vorba de ele, ca şi cum n-ar mai exista pe lume subiecte haioase. Vorba aceea: chelului scufie de mărgăritar îi trebuie. Dar asta o făceau mai mult noaptea, ziua eram prea ocupați cu treburile serioase. Când ajungeam pe pod era limpede că suntem în impas. Alexandru şi Vladian şi-au aprins câte o ţigară, din care trăgeau cu aere de mari fumători și tușeau din când în când. Mi-am plimbat rotocolul de gumilastic prin gură și-am început să întind de el, ținându-l între dinți, ca pe un arcuș.

– Termină cu scârboșenia aia, mi-a zis Alexandru.

Stăteam rezemați în coate pe parapetul podului și priveam trenurile care treceau pe sub noi. Nu se prea înghesuiau să circule și n-aveam mare lucru de văzut, dar continuam să stăm sprijiniți de parapet în aerul ăla ușor înecăcios, de parcă nu ne-am fi dorit nimic mai mult pe lume. N-aveam nicio treabă, dar ne dădeam mari și importanți și ne storceam creierii să facem ceva ce nu mai făcusem. Vă spun cu mâna pe inima mea care bate în cel mai normal ritm din lume că nu-i ușor. Zău, nu-i ușor.

– Nici măcar nu trebuie să facem neapărat ceva, a zis Vladian, de parcă ar fi ghicit ce-mi trece prin minte. Numai când te gândești că toți dorm la ora asta, până și ăia care-și zic grozavi și te apucă un fior. E destul să mergem de colo-colo și aflăm o mulțime de chestii.

– Ar fi şi mai mişto dacă am avea cu noi vreo fată, a mormăit Alexandru.

– Merge şi fără, i-a răspuns.

Mi-am îndesat gumilasticul murdar de-atâta întins într-un colţ al gurii, dând să le spun s-o lase mai moale, că țânțarul cu cântări te sărută, dar am lăsat-o baltă. N-aveam chef să-mi explice iarăşi ce bine-i să ai noaptea lângă tine o fetişcană, înainte să adormi. N-aveam chef nici să trec drept un mucos.

Mă cam săturasem să stau acolo pe pod zgâindu-mă la nişte şine goale, sclipind în lună, cu cămaşa udă, lipită de spinare. Nu adia niciun fir de vânt, nu era nicăieri vreo zgaibă de nor. Nu mai pomenisem o zăpuşeală mai mare. O fi fost, dar eu nu mi-aduc aminte. Ziua te bătea în cap soarele până te tâmpea. Noaptea, căldura ieşea din asfalt, te cuprindea de jos în sus, ca într-un butoi cu aburi. Nicio scăpare, zăpuşeală peste tot. Egalitate peste tot, ca la tenis. Nici n-aveai unde să te ascunzi. Ştrandul e împuţit şi puieşte de prichindei. Mă enervează. Gârla aia de lângă oraş e atât de puturoasă şi plină de pete de uleiuri râncede că-ţi întoarce nasul de la depărtare, trebuie să fii nebun să te gândeşti că te-ai putea scălda. Ar fi o chestie să avem vreunul o maşină, am da o fugă până la munte, seara ne-am întoarce, trai pe vătrai. N-avem. Poate-i mai bine că n-avem, acum ne-am grozăvi ambreind pe cine ştie ce străzi, în loc să stăm liniştiţi de vorbă şi să ne zgâim la minunăţiile astea de şine.

– Altădată era aici un pod de piatră abrupt, negru de fumul locomotivelor, am spus, să mă aflu în treabă, urechile lor numai la mine nu se căscau. Am aflat că era mai vechi decât tot ce e acum primprejur. Urcai pe el şi zăreai clopotniţa catedralei. În zilele senine, dacă aveai noroc, zăreai şi munţii la orizont.

Parcă mi-aş fi vorbit mie însumi.

Am luat-o încetişor înapoi spre centru şi au venit după mine fără o vorbă. Aşa suntem, uneori nici nu ne spunem gândul şi ceilalţi doi trec la treabă de parcă ar fi braţele aceluiaşi trup. Sunt convins că sufereau de căl­dură ca şi mine, dar ce rost ar fi avut să ne mai lamentăm. Oricum, era mai bine pe stradă, decât să ne zvârcolim fără somn în zăpuşeala din casă.

Băncile de sub castani erau goale, beţivii n-ajungeau pe acolo, sforăiau la poala vreunui zid nu departe de cârciuma din care ieşiseră vociferând, fără doar şi poate cu picioare în fund. Într-o noapte, l-am zgândărit pe unul să vedem ce ne povesteşte, dar n-am scos de la el decât o bolboroseală care duhnea şi câteva înjurături. Tot ţiganu’ îşi laudă ciocanu’, dar el nici măcar atâta. Nu era nimic interesant şi l-am lăsat în aburii lui. Erau mai amuzante măturăresele care se făceau că mătură strada, hârşt-hârşt, de două ori cu mătura, strângeau câteva chiştoace, apoi ne tapau de ţigări şi trăgeau o pipă vreme de-un ceas, povestindu-şi despre gagiii lor. Chestie grozavă şi asta, nu ştiu cine voia să fraierească pe cine. După un timp, nici de la ele nu aflai mare lucru, aceeaşi poveste repetată la nesfârşit, cu alte nume, în vorbe puţine şi deocheate, nici măcar pentru că eram noi de faţă şi voiau să se arate ştiutoare. Până şi Vladian care ne împuiase capul că astea cunosc viaţa ca nimeni altcineva se dăduse bătut. Alteori eram mai mulţi şi eram puşi pe hărmălaie, dar după un timp vedeam cum le cad ochii în pantofi, se risipeau ca potârnichile speriate de furtună (asta-i doar o figură de stil, că n-am văzut niciuna) şi rămâneam iarăşi numai noi trei. Nu prea umblam pe străzile lăturalnice, cu becuri oarbe. Am încercat o dată şi s-au luat după noi nişte javre vagaboande care sculau şi morţii cu lătratul lor. Nu ştiu care ne spusese că pe-acolo umblă un maniac ce se ia de femei, le dă cu fierul în cap şi le violează. Am fi vrut să-l întâlnim, am bătut străzile alea degeaba vrea câteva nopţi. Poate nu înţelesesem noi bine şi era vorba de un nebun dintr-un alt oraş, poveştile astea se întind mai dihai decât gumilasticul meu şi dintr-o înţepătură ajunge vorba la un asasinat. Dar când mă gândesc bine, cred că n-am fi dorit niciunul să dăm nas în nas cu el, chiar dacă eram trei şi era rost de cafteală. Unul ca ăsta e în stare să te facă strecurătoare cât ai zice pâs. Nu-şi pierde vremea. Şi aşa ni s-a încreţit pielea vreo câteva nopţi la rând, când Vladian ne tot povestea despre crime grozave citite într-o enciclopedie a asasinatelor. Naiba ştie pe unde o găsise, nici n-aş fi crezut că există pe lume atâta demenţă şi prostie. I-am spus până la urmă să ne scutească cu ştiinţa lui. Eu cel puţin am o carte de căpătâi din care mă aleg cu ceva, citesc o vorbă de duh şi o întorc pe toate părţile, nu doar s-o învăţ pe de rost, ci să-i aflu dedesubturile. Nu vreau să mi se spună şi mie într-o zi: fală mare, traistă n-are. Îl prefer pe Vladian spunând bancuri.

Tăceam toţi trei. Bătusem drumurile alea de atâtea ori că puteam merge cu ochii închişi. Asfaltul răsuna sub paşii noştri şi ecoul era fierbinte şi umed. Discutam cu înfierbântare de fiecare dată, contrazicându-ne şi făcând planuri, iar acum era de parcă am fi fost sleiţi, cu mintea goală, nu mai ştiam ce să ne spunem. Găseam mereu un pretext sa mergem undeva, să alergăm, să străbatem distanţe. Eram nesătui.

– În definitiv, spuse Vladian grăbit, ar trebui să ne decidem odată să facem ceva sau să mergem la culcare.

– Să facem ce anume? îl întrebă Alexandru flegma­tic. Întotdeauna când unul din noi se avânta, el ne dădea un bobârnac, cu aerul că ştie mai multe. Doar pentru că avea o soră şi se obişnuise cu fetele de mic îşi lua aerul ăla enervant că ne e superior. Ne ştergeam pe picioare cu superioritatea lui. Uneori nu exista un tip mai jalnic. Într-o vreme în care ne împuiase capul cu scorneli l-am poreclit baronul Münchhausen şi s-a supărat. Era destul să-i zicem doar Baronu şi accepta, se simţea flatat. Asta m-a făcut întotdeauna să-mi placă mai mult Vladian, începând cu numele pe care i-l născocise maică-sa îmbinând alte două nume. La început de tot, când am aflat că era meşteră în chestii dintr-astea, am socotit-o un fel de vrăjitoare. Mă cuprindea o tulburare în prezenţa ei şi roşeam. Nu spun că nu era şi foarte frumoasă. Aşchia nu sărise departe de trunchi.

– Ar trebui să nu mai batem tot drumul ăsta, îşi reveni Vladian. Să ieşim din oraş. Acolo unde am ascuns pe vremuri comoara. Aici peste tot pute a benzină.

– Şi acolo-i la fel, de la rafinării, răspunse Baronu.

Vladian l-a privit un timp. Când i-am auzit iar glasul era doar mai îndârjit:

– Dar cel puţin e altă lumină şi altă linişte. Şi poate nimic nu mai este cum ştiam noi.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: colourbox.com)