Reuşesc să scriu câteva rânduri

Martorul – 19

Au venit doi miliţieni şi s-au interesat de prietenii fetei brunete. Eu nu i-am văzut, am auzit doar povestindu-se. Când se întâmplă ceva prin împrejurimi, se află imediat. N-am înţeles ce-au vrut, pentru că au întrebat numai lucruri pentru care n-avea rost să mai vină până aici. Unii ziceau că se află şi ei în treabă şi mănâncă o pâine şi că nu-i bine să le cauţi pricină. Alţii spuneau că una e să-ţi faci treaba şi să mănânci o pâine şi alta să mănânci întâi pâinea şi să te faci că te străduieşti că descoperi nu ştiu ce. Dacă ar fi vrut să afle ce s-a întâmplat în duminica aceea, trebuia să se pună zdravăn pe treabă încă de a doua zi şi astăzi ar fi ştiut şi ei cum s-au petrecut lucrurile şi dacă e ceva care merită să fie de învăţătură. Li se răspundea îndată că oricum totul merită să fie de învăţătură, fie şi numai pentru că habar n-au ce s-a petrecut şi mestecă şi ei cu mintea lor cum cred că s-ar fi înşiruit unele şi altele. Ziceau că unul ar fi întrebat dacă fata avea vreun logodnic, iar ei n-ar fi ştiut ce să-i răspundă. Eu unul cred că avea, pe bărbatul pe care l-am văzut arcuit asupra ei într-o seară, dar al cărui chip nu-l ştiu, pentru că nu mi-a trecut prin cap să mă uit cum arată. Le-au răspuns miliţienilor, prin urmare, în doi peri, şi atunci ei ar fi întrebat dacă au văzut-o venind cu colegi acasă, adică dacă au văzut-o cu alţi tineri decât cei de aici din cartier. Iarăşi nu prea au ştiut ce să-i răspundă. Dar, mai târziu, spuneau alţii, acelaşi miliţian sau celălalt, pentru că nu întrebau amândoi o dată, ci unul într-o parte, altul în alta, mai târziu, deci, ar fi întrebat cum umbla îmbrăcată de obicei, dacă avea bani mulţi. Apoi, fără vreo legătură, ca şi cum n-ar fi avut niciun rost întrebarea, dar nu ştiau nici ei, săracii, ce să mai întrebe, s-au interesat care dintre băieţii de aici e la şcoală, care la facultate, care la meserii, care lucrează. N-au notat niciun nume, au întrebat pur şi simplu şi nici nu prea păreau interesaţi de răspunsuri. N-au vorbit nimic de bătrână. Nici despre mine, sau n-au vrut să amintească cei care povesteau, atâta timp cât eram eu de faţă, deşi nu văd rostul, pentru că oricum ei cred că sunt surd ca piatra. Sau pur şi simplu cei care povesteau nu ştiau nimic mai mult şi poate că nici ei nu se aflaseră de faţă când au venit miliţienii. Îmi pare rău că n-au vorbit şi despre mine şi că nimeni nu mă întreabă şi pe mine. Or să lâncezească toate în felul acesta.

Tot învârtindu-mă fără rost, am dat peste cei trei, cel cu umeri laţi, cel cu faţa lungă, deşirat şi cu ochelari, cel cu capul mare şi buze unse. Era prima oară că-i revedeam împreună. Nu m-au zărit decât târziu, m-au privit lung, au izbucnit în râs, după care s-au risipit. Nu-mi păreau speriaţi, deşi sunt convins că ştiau de întrebările celor doi miliţieni. Aş fi dat orice să aflu ce e în mintea lor.

Astăzi miliţienii au venit iar. De fapt, unul singur. S-a interesat de maşinile de prin preajmă, s-a uitat la toate, multe lipseau. Era şi maşina roşie acolo. A cercetat-o mai mult timp, în vreme ce mă învârteam prin preajmă. Mi-a făcut semn să mă apropii şi, tot prin semne, m-a întrebat dacă am fost cu ea. Am dat din cap. O fi priceput că vreau să spun că am fost cu ea atunci? Mă legănam pe un picior şi pe celălalt, îmi mişcam mâinile străduindu-mă să-i spun câţi fusesem. Mă schimonoseam cu siguranţă. Se uita la mine, s-a încruntat, a avut un gest a lehamite, a întors capul. M-a înfuriat. Nu pricepea nimic. Nu numai că nu pricepea, dar se uita la mine cu neîncredere, obosit dintr-odată să-mi vadă chipul schimonosit. Nu înţeleg de ce pun unii atâta preţ pe nişte trăsături pe care doar ei le socotesc frumoase. Mie îmi place cum arăt. Nu mă sperii de mine nici când mă schimonosesc. M-am învârtit din nou în jurul maşinii şi în jurul lui, dădeam din mâini, scoţând sunete care puteau însemna orice. Nu mai voia să mă bage în seamă. Cum să afle ce a fost, dacă nu mă băga în seamă?

A lăsat vorbă ca tânărul cu umerii laţi să se prezinte la miliţie. Toată ziua a fost plecat şi a aflat abia seara. Sau asta cred eu. În orice caz, seara l-am văzut venind acasă şi mai pe urmă s-au strâns toţi trei şi discutau încet şi fumau, gesticulând lângă maşina roşie. M-am apropiat de ei, prefăcându-mă că mă uit nepăsător la dalele de beton şi la ferestrele deschise ale blocului, mergeam încet, uşor legănat şi cu mâinile la spate. N-am auzit ce-şi spuneau pentru că, după câţiva paşi, cel deşirat a zbierat la mine hai, cară-te, nu te mai fâţâi în jurul nostru, ridicând ameninţător piciorul şi pregătindu-se să mă lovească. Tocmai spusese, nu ştiu căruia, povesteşte-i bătrânului tău şi presează-l să rezolve. Am rânjit urât la el, arătându-mi dinţii, după care mi-am reluat mersul încet, cu mâinile la spate. Degeaba, pierdusem orice plăcere şi nu mai puteam afla nimic. Erau furioşi. Sau speriaţi. Părea că pun ceva la cale, dar nu mai aveam cum să aflu ce anume.

În ziua următoare s-a dus la miliţie. M-am învârtit degeaba pe lângă grupurile de oameni care discutau despre fel şi fel de lucruri. N-am aflat ce a făcut acolo.

Pictorul cu bărbuţă gălbuie şi-a scos iarăşi cartoanele să deseneze. E o după-amiază caldă, fără copii care saltă şi ţipă. Între picturile sale nu le mai găsesc pe cele cu monştri care mă înfioară. Dau peste o alta care e şi mai ciudată. Probabil o cameră, se vede un perete coşcovit de care e lipit un cufăr vechi, deasupra căruia e fixată strâmb o ramă cu o fotografie întunecată. Din tavan atârnă de un fir un bec mare cu lumină gălbuie şi slabă. Sub el, un bărbat lat în umeri şi gras, gol până la brâu, îngenuncheat şi aplecat peste un lighean de tablă, îşi freacă părul capului săpunit. Într-un colţ zace un motan negru, cu ochii gălbui şi sclipitori. Totul e cafeniu, întunecat aproape, până şi spuma săpunului, uşor gălbuie şi ea sub reflexele becului ca un glob. Am văzut o scenă ca asta, foarte demult, nu mai ştiu dacă era bărbat sau femeie, dar se petrecea între pereţi tot coşcoviţi şi sub o lumină chioară. Mă întristez. Las desenul şi caut monştrii pe care nu-i găsesc.

Mă aşez pe iarbă şi îl urmăresc cum amestecă culorile, cum le întinde în straturi groase pe pânză. Astăzi lucrează mai încet, de parcă ar fi obosit.

Nu departe de blocul mai mult lung decât înalt, unde se sfârşeşte oraşul, e un pâlc de salcâmi. În spatele lor începe câmpul. În fiecare sfârşit de primăvară mirosul ciorchinilor de flori albe ajunge până aici. Îmi place să stau în preajma lor când sunt înfloriţi şi să mănânc florile albe. E foarte greu să le culeg. O dată am încercat să mă caţăr într-unul dintre copaci, dar e atât de plin de spini, încât m-am lăsat păgubaş. Mă uit cum desenează pâlcul de salcâmi. Florile trecuseră de mult, dar el desenează şi florile.

De obicei e foarte tăcut. Acum are chef de vorbă. Îşi vorbeşte lui însuşi, deşi mi se adresează mie, pentru că n-are de unde şti că-l aud şi înţeleg. Cred că îi pare bine că sunt lângă el, pentru că are cui spune ceva.

„Eşti un fericit, omuleţule”, zice. „Nu trebuie să dai nimănui socoteală de ce faci, deşi uneori e foarte bine să dai socoteală. Hălăduieşti fără grijă de colo-colo. Dar parcă văd că nu-ţi place şi te învârţi mereu pe lângă oameni, ca şi cum n-ai suporta să stai singur. Oi fi sărac cu duhul sau mintea ta geme de gânduri pe ca-re nu eşti în stare să le spui nimănui? Dacă eşti sărac cu duhul, toată lumea e a ta, dar degeaba trăieşti. Dacă nu eşti sărac, te paşte nefericirea mai mare decât dacă ai putea vorbi. Toate gândurile tale se strâng în tine, se umflă, vor plesni cine ştie cum într-o zi. Singurul tău noroc e că rămâi cu gândurile astea pe care poţi să le rumegi cum doreşti, nu te obligă nimeni să ţi le schimbi după cum vrea unul sau altul. Ţi se întunecă, oare, mintea vreodată? Baţi străzile şi te întorci între pereţii tăi, seara. Ce faci atunci? Îi simţi cum se apropie de tine din toate părţile, să te acopere şi să te înghită? Umbli toată ziua şi oamenii din jurul tău sporovăiesc vrute şi nevrute. Îi auzi sau îi înţelegi? Şi dacă se întâmplă aşa, liniştea de după ce se întunecă, fără oameni, nu te sperie? Simţi cum locuieşti într-o cochilie de cenuşă? Dacă ai ştii ce straniu e să simţi rotunjimile vălătucite ale cochiliei, pe care nu o vezi, dar eşti conştient că te acoperă, atât de bine încât zgomotele de afară nu mai ajung la tine, ca şi cum ai fi prizonier, deşi eşti liber! E atât de simplu ca rotunjimile vălătucite să dispară, dar efortul tău singur nu e în stare de nimic! Trebuie un efort şi de afară, dar toţi cei de afară sunt indiferenţi, habar n-au ce se întâmplă sau nu vor să aibă habar şi atunci vei încerca în zadar să spargi cochilia. Vei vrea să auzi un glas, dar nu ai unde să-l găseşti. Vei vrea să se apropie cineva şi toţi paşii se îndepărtează. Vei vrea să simţi o prezenţă alături, dar toţi sunt prea departe, pentru că sunt prea cufundaţi în ale lor. Nu este şi vina mea că sunt singur? Dar ce-ţi spun eu ţie, omuleţule? Mă auzi şi, dacă mă auzi, înţelegi oare? Dacă mă gândesc mai bine, eşti totuşi un fericit, nu pentru că nu dai socoteală nimănui, ci pentru că eşti departe de multe murdării. Dacă faci vreo prostie şi se află şi se dovedeşte, vei fi linşat pur şi simplu. Dar, în rest, nimic nu te priveşte. N-ai să ştii şi n-ai să suferi de nedreptatea unora care îşi salvează pielea sau pielea copiilor lor cu puterea scaunului pe care îl ocupă, prin minciună. Iarăşi, ce-ţi spun eu ţie? Mi-ar plăcea să ştiu ce e în mintea ta şi să aflu ce s-a petrecut în acea zi…”

Continuă să vorbească liniştit, cu pauze, reluând cuvinte, le repetă de parcă n-ar fi auzit ce îşi spune, nu înţeleg totul şi mă cuprinde o stare de nelinişte ascultându-l. De sub pensula lui răsar, plutind deasupra câmpului cu pâlcul de salcâmi în floare într-o margine, nişte forme omeneşti subţiri, foarte tinere, cu părul în vânt, scăldate într-o expresie de încântare, de mulţumire, amestecate şi neadevărate, pentru că nu le-am văzut nicăieri şi la nimeni. Pictează şi vorbeşte, nu mai ştiu dacă despre desenul său, ori despre altceva.

Caut din nou între cartoanele lui şi în cutia cu unelte şi culori şi dau peste un capăt de creion şi multe foi albe. Îi fac semne să mi le dea mie, mă priveşte surprins, îmi zice să le iau.

Apoi reîncepe să povestească, dar sunt mult prea frământat de un gând ca să-l mai ascult. Când se ridică şi îşi strânge uneltele, mă duc în cămăruţa mea, ştiind bine ce am de făcut.

Aşez hârtiile pe podea, mă ghemuiesc în faţa lor şi, rozând o vreme în dinţi capătul de creion, mă gândesc cum să spun totul. Trebuie să spun totul şi, ca să spun totul, trebuie să-mi amintesc tot ce ştiu despre mine şi ceilalţi. Poate mă lămuresc şi eu în felul acesta.

Reuşesc să scriu câteva rânduri, sunt năduşit, de parcă aş fi cărat saci cu bolovani. E cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Atât de greu, încât adorm pe podea lângă foile albe.

La început, totul e ca un haos….

(din romanul ”Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: libertatea.ro)