Primul an la țară

Cincizeci de ani – 20

Toată lumea a fost repartizată la ţară, în învăţământ. N-am vrut niciodată să fiu profesoară, mă stresa, îmi plăceau laboratorul, microscopul, voiam să cercetez, mă gândisem că am să ajung la Muzeul Antipa sau la Grădina botanică, sau poate chiar asistentă în facultate, aveam note foarte bune. Eram un an de secţie ştiinţifică, dar atunci partidul descoperise că are deficit de profesori şi a transformat promoţia noastră într-una pedagogică, am făcut câteva luni, înainte de examenele finale, practică la mai multe licee şi asta a fost tot. Nu mă puteam împotrivi, dacă nu te prezentai unde te repartizaseră şi nu profesai cel puţin trei ani, să-ţi iei definitivatul, puteai pierde diploma. Am avut colegi care aveau din ce trăi, nu s-au prezentat unde fuseseră repartizaţi, era un risc mare, să nu mai găseşti după aceea niciun loc de muncă şi fără un loc de muncă te puteau considera un parazit, iar pe paraziţi şedeau cu ochii cât cepele, dar până la urmă tot s-au descurcat, toate erau făcute să-i ajute pe cei care ştiau să se descurce într-un fel.

Am fost repartizată într-o comună mare numită Viziru, aveau şi liceu, la ceva mai mult de treizeci de kilometri de Brăila, într-un fel puteam spune că sunt acasă, alţii ajunseseră în colţurile ţării, dar nu mă bucuram. Până la Brăila era un autobuz zilnic, o cursă dus-întors, dar era de preferat să stai în comună, erau atâtea de făcut de dimineaţă până seara că nu-ţi puteai permite să faci navetă la oraş, nici n-aveai cum.

Odată cu mine mai veniseră alţi şapte profesori, toţi de pe băncile facultăţii, cred că unul singur s-a stabilit acolo.

Cum am ajuns, mi-a luat ochii lumina, era în aer o strălucire incredibilă, ardea soarele. Casele mi s-au părut mărunte, aproape lipite de pământ, câţiva salcâmi slăbănogi, ici-colo câte un pom, dar şi aceştia păreau piticanii faţă de copacii cu care fusesem obişnuită. Câmpul neted se întindea cât vedeai cu ochii, nu mi se opreau privirile nici măcar pe vreun deluşor, cât de mic, priveam până la orizont, o senzaţie pe care n-o mai trăisem, mă simţeam mică, o creangă, o frunză, o gâză în toată imensitatea aceea. Belşugul de praf şi uscăciunea m-au izbit în prima clipă, la răstimpuri se pornea un vânticel fierbinte, abia-l simţeam, şi nori de praf se ridicau de peste tot, eram sigură că iernile aveau să fie aspre, deocamdată mă bucuram de soare, dar parcă era prea mult. Mă mai gândeam că pe undeva trebuie să se fi ascuns o gârlă, un pârâiaş cât de firav, sătenii aceia nu puteau să îndure la nesfârşit vipia, dar sigur nu ştiam câte îndură omul.

În prima zi n-am văzut decât o mână de oameni, câteva femei cu basmale decolorate înnodate la ceafă şi galbene la faţă, câţiva bărbaţi neraşi, cu furci pe umeri, plozi chirăind în câteva curţi, în jurul unor ceaune imense în care fierbea fasole sau varză, se răspândea mirozna cale de trei bătături.

Mijlocul satului era străbătut de un drum naţional, am găsit o locuinţă la marginea lui, la coana Veta, nu era prea departe de şcoală, când trecea vreun camion, noroc că nu erau dese, se cutremurau pereţii din chirpici, am crezut că se zgâlţâie pământul din străfunduri, m-am obişnuit şi cu asta. O cameră cu o sobă mică de teracotă, spre deosebire de majoritatea caselor care aveau doar un godin sau n-aveau nimic, intrarea era printr-un hol aproape la fel de mare în care trona o sobă Vesta de pe vremuri, cu lemne, trei ochiuri şi cuptor, puteam face mâncare pentru toţi profesorii. N-aveam de gând. Coana Veta, o femeie cu faţa roşie ciupită de vărsat şi veşnic obosită, mereu cu capul acoperit cu o basma subţire, abia i se zăreau câteva fire de păr la tâmple, n-am ştiut niciodată dacă era brunetă ori şatenă, ţinea să-mi spună că locuise în camerele acelea fosta directoare, se mutase la Însurăţei, ce femeie bună, pâinea lui Dumnezeu, de asta ne-au şi luat-o cei de la oraş, făcea nişte tochituri de-ţi lingeai degetele sau minciunele sau musaca,

eu nu ştiu să gătesc, i-am retezat avântul,

cum să nu ştii, fătucă, a făcut ea ochii mari, şi ce-ai să mănânci,

ce-o da Dumnezeu, la două, trei fleacuri mă mai descurc, m-am simţit eu deşteaptă,

dar mă prăbuşisem total în ochii ei, doar că nu mă întreba, dacă nu ştiam să gătesc, ce naiba învăţasem atâţia ani în capitala aia de unde apărusem. Sau poate îi părea rău că mă primise în gazdă.

Şi-a revenit la sentimente mai bune doar când m-a văzut că nu strâmb din nas să muncesc, îmi spălam singură rufele, nu erau cine ştie câte, dar se adunau, luam apă de ploaie într-un căzănel, o fierbeam bine de tot, până făcea bulbuci şi spălam rufele cu leşie, ieşeau albe, mai mare dragul, le întindeam pe o culme în curte, în zilele când făceam asta mă sculam la patru jumătate, să aprind focul în sobă, la nouă eram la şcoală. Într-o zi din astea m-a întrebat dacă n-am nevoie de ajutor, am priceput că era doar o cale să intre în vorbă, mi-a spus că ar fi vrut să se facă şi ea învăţătoare, atunci am aflat că era doar cu vreo zece, cincisprezece ani mai mare ca mine, mi-a spus povestea. Nu ştiu cât era de adevărat, dar m-a impresionat şi am ţinut-o minte. Fată de chiabur, nu reuşise să profeseze. După ce au dat examenul de stat, în ‘52, elevele erau repartizate ori direct în învăţământ, ori la facultate, ea ajunsese la facultatea de pedagogie, urma să dea examenul, a trebuit să aducă o dovadă de la Consiliul local, a reieşit că nu-i fiică de proletar şi n-au mai primit-o la examen, iar la inspectorat i-au spus că, fiind fiică de chiabur, nu se poate să fie învăţătoare şi să facă educaţie celor mici.

Peste drum îşi avea casa coana Miţa, unde s-a dus să locuiască proaspătul profesor de matematică, vreo câteva case mai încolo, Catrina, ea nu mai era „coana”, n-am aflat niciodată pe ce criterii erau împărţite femeile în două categorii, poate erau unele mai simandicoase, nu m-am prins, Catrina, deci, o găzduia pe profesoara de franceză, alături Ana, acolo şedea profesorul de sport. Ceilalţi au găsit gazde în celălalt capăt al satului, dar tot în apropierea drumului naţional, oamenii ăştia care ne primeau ofereau casă profesorilor de ani mulţi, câştigau un ban, dar erau şi într-o situaţie ciudată, erau priviţi de parcă se dăduseră cu duşmanul. Mi-a fost greu să înţeleg, nu venisem cu forţa peste săteni, aveau nevoie de noi, le educam odraslele, dar ne priveau cu suspiciune, ca pe nişte emisari ai răului, păreau să spună că acceptă să trăiască cu noi că aşa trebuia, dar să nu li se ceară să ne şi iubească. Am înţeles de ce spre primăvară, mai era până atunci.

Toate erau pe cartelă. Am primit cartelă şi pentru lemne, nu m-am uitat atent la ea, eram mulţumită că o am, paznicul şcolii s-a oferit să ne ajute pe toţi să ne cumpărăm cantitatea de lemne, ni le-a adus de la depozit, ni le-a mărunţit, le-am stivuit într-un şopron lipit de casă.

Ne întâlneam toţi şapte destul de des, schimbam impresii, ne aminteam de facultate, făceam planuri, încercam să ne acomodăm locului, ne gândeam cum o să rezistăm.

Profesorul de matematică era simpatic, dar tăcut şi îi plăcea să bea, era tot din Brăila, nu mi-a fost greu să aflu că se ducea des acasă şi nu ieşea din restaurant până nu-şi bea minţile. Probabil a făcut la fel şi după începerea şcolii, a vândut cartela de lemne, nu şi le cumpărase, când a dat frigul, venea la două zile să-i împrumut câteva să nu îngheţe, o făceam, mare lucru nişte buturugi, doar că nu citisem atent şi nu-mi spusese nimeni că acea cartelă era pentru doi ani, anul următor am stat în frig.

Colega mea de franceză era cea mai pornită împotriva satului, în general, n-am înţeles niciodată dacă trăise acasă în puf ori era numai sclifoseală, dar era nemulţumită de tot şi se împotrivea oricărei acţiuni la care erau invitaţi profesorii, cei vechi începuseră să-şi dea coate, n-o să prindă mulţi purici pe-aici. N-a prins. Se iubea cu profesorul nou de sport, cred că de pe când erau studenţi, unul dintre ei ceruse să meargă după celălalt, la scurt timp aveau să se căsătorească şi în vara următoare şi-au dat demisia, nu ştiu unde au plecat.

Dar până atunci am petrecut toţi cei şapte nou veniţi primul nostru revelion de adulţi. Eram patru fete şi trei băieţi. Noi, fetele, ne-am gândit să facem pregătirile, am aprins focul în soba Vesta, cumpărasem câteva picioare şi o pulpă de porc, am fiert picioarele să facem piftie, dar am pus şi foi de dafin, chipurile să-i dea gust, nu se mai putea mânca, pulpa am uitat-o în cuptor sau poate duduia focul prea tare, s-a ars, am îndepărtat arsura, dar nu mai rămăsese prea mult şi mirosea ca un cort de ţigani. Noroc că Angela, profesoara de franceză primise de acasă, nu mai ţin minte de unde, nişte cârnaţi şi cornuleţe cu nucă.

Am băut vin prost îndoit cu apă şi am mâncat cornuleţe cu nucă, un revelion ratat, dar ne-am simţit bine, eram pe picioarele noastre, ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, eram fraţi de cruce, nu ştiam ce-o să ne aducă viitorul şi la miezul nopţii am ieşit în curte toţi şapte făcând rotocoale deasupra capetelor cu artificiile de pom aprinse şi urându-ne la mulţi ani.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: enewscourier.com)