Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 17
Îmi place când lucrurile se precipită, au viaţă.
I-am spus fără întârziere şefului meu ce aflasem. Ce intuiam, mai ales.
— Să mă bazez pe intuiţia ta? m-a întrebat. Nu m-arunci într-o cacialma, după care să se repeadă la mine o armată de avocaţi gata să-mi sugă tot sângele?
— Aşa mă ştii, şefu’?
I-am spus să facă rost de un mandat de percheziţie şi să trimită o echipă la adresa vecină cu viloiul lui Prâslea Matache. Ar trebui să găsească acolo hârtii despre fondul care a-nnebunit oraşul care or s-o-nfunde şi pe nevastă-sa. Ea se afla în fruntea bucatelor.
Cu jumătate de gură, i-am spus că o să dea şi de numele meu pe listele pe care le vor ridica. Nu puteam să-i înfund altfel, dacă nu mă implicam.
— Lasă asta în seama mea, a zis.
M-am dus să mă culc, eram mort de oboseală. Nu dormisem de câteva nopţi. Nu era treaba mea să arestez gangsteri, nu voiam să-mi calc colegii peste degete, să spună iar vreunul că prea mă vâr în faţă să mă dau mare.
Înainte să adorm, l-am căutat pe Dorel şi i-am spus că fondul era o escrocherie şi-o să se spargă-n mii de bucăţi.
— Fugi d-aicea, Greucene, n-ai văzut cum au câştigat unii?
— Ai face bine să mă crezi!
— Şi cu banii mei ce se-ntâmplă?
Nu ştiam ce să-i spun.
— Şi cu casa mea?
— Mai bine-acuma, decât să mai bagi alţi bani.
L-am auzit înjurând, în timp ce închideam.
A doua zi am auzit că ieşise un scandal monstru. Tinerelul chel aflase, nu se ştie cum, de o descindere a poliţiei şi l-au surprins distrugând acte. Numai bun să fie înfundat. L-au ridicat nu numai pe el, ci şi pe contabil şi pe încă vreo câţiva bodigarzi. Frumoasa Carmen Matache nu mai era în vila ei cu grădină japoneză. Fata în casă le spusese poliţiştilor că a plecat în vacanţă. A fost o întâmplare că a depistat-o un poliţist de la circulaţie la ieşirea din oraş, unde tocmai se instalase un radar. Depăşise viteza legală cu vreo treizeci de kilometri şi-l înjurase pe poliţistul care i-a cerut actele. Au dus-o la secţie. În mai puţin de două ore un avocat a scos-o pe cauţiune. Nici n-apucaseră s-o întrebe de jocul piramidal, ăia care-o duseseră acolo nu făcuseră legătura. Până să se dezmeticească poliţia, dispăruse iar. Oricum, se stabilise o anchetă la poliţie, nimeni nu înţelegea cum de ştiuse tinerelul de descindere. Cine ştie ce mere putrede se ascund acolo.
Nici nu se luminase bine de ziuă şi oraşul aflase că fondul Caritatea nu era decât o înşelătorie care se prăbuşise. Câteva mii de oameni care îşi depuseseră economiile în fond s-au adunat în faţa sediului provizoriu, blocând strada şi cerându-şi cu furie banii înapoi. Habar n-am dacă era şi Dorel printre ei. Nu-mi răspundea la telefon.
Poliţia n-avea de ce să se grăbească. A dat-o pe Carmen Matache în urmărire generală şi le-a cerut celor câtorva mii de oameni să depună plângeri. Dacă aveau s-o prindă, nu putea să scape.
Au fost mulţi sceptici care n-au făcut nici o plângere.
— E pierdere de vreme, dom’le. Am mai păţit-o o dată, în nouăzeci şi ceva. Un ban n-am văzut! Parcă văz că e la fel…
xxx
Colegul meu de arhivă e din ce în ce mai curios.
Nu mai vrea să-şi termine liceul la seral, spune că-i efort în zadar, nu vezi în dreapta şi-n stânga cum ajung în frunte ăia de-abia ştiu să scrie? Îi zic degeaba că ăia dorm pe saltele cu bani, nu ca el. Poate dă norocul şi peste mine, Greucene! Ce-mi trebuie atâta carte?
E din ce în ce mai curios, vrea să ştie cum de-am reuşit eu să ajung peste noapte personaj de bârfă la bere. Unde se duce, nu neapărat cu colegii de la circulaţie sau de la crime sau de la droguri, ajunge vorba la isprăvile mele, nici despre şefu’ ăl mare nu se vorbeşte atâta! Înţelege şi el că am avut noroc chior şi-am dat de-o pistă care i-a înfundat pe fraţii Matache, treaba-i treabă, succesu-i succes. Dar lucrurile se liniştiseră întru câtva, a văzut că-s om la locu meu, nu mă bat cu pumnii-n piept pentru-o reuşită la care, să recunoaştem, nici măcar nu fusesem singur, erau atâţia care puseseră umărul că n-avea el degete să-i numere!
Şi dintr-odată, iar săr în faţă, iar se vorbeşte despre mine.
— Ce se vorbeşte? întreb eu curios.
— Parcă nu ştii! Zice lumea c-ai prins-o pe nevasta lui Matache ăl Mic.
— N-am prins-o.
— Nu chiar c-ai prins-o, dar e ca şi cum, eşti pe urmele ei. Da’ mai mult nu-nţeleg chestia ailaltă, cu fondul, cic-ai găsit acte care arată că-i o escrocherie şi muierea păpa toţi banii. Sau aproape toţi. C-ai descoperit asta, îmi place. Tocmai mă întrebam şi eu, să bag nişte bani în joc, să nu bag? Dacă mă hotărăsc prea târziu şi-mi vine rândul la sfântu-aşteaptă? Uite că m-am lămurit. Însă nu pricep cum se lipesc toate de tine. De ce n-am dat eu peste actele alea? Sau altu, sau altu? De ce tot tu?
— O-ntâmplare, măi, Fănică.
— A dracu’ntâmplare, numai la tine trage! Cu ce-oi fi tu mai breaz? Şi p-ormă toată lumea vorbeşte de tine, ştie cine eşti, te salută pe stradă, se-ntreabă ce-oi mai fi făcând, ce-oi mai fi meşterind.
— Parcă mă-ncălzeşte cu ceva!
— Pe mine m-ar încălzi. M-aş umfla în pene de mama focului! Parcă-i de colea să te ştie lumea!
— Îţi spun eu, nici o scofală!
— Şi p-ormă sunt sigur că nu stai locului. Nu ştiu de ce cred asta. Nu stai tu liniştit la arhiva asta, e floare la ureche pentru tine. Sigur coci ceva.
— Nu coc nimic, măi, Fănică. Nu-i mare brânză să fii cum sunt. Închipuie-ţi că dorm iepureşte şi mă uit atent la toţi cu care-mi încurc paşi, odată scoate unul şişu’ şi mi-l vâră-n burtă, ca să ia banii puşi pe capul meu. Trebuie să fiu mereu pe fază.
— La asta m-am gândit şi eu. N-aş vrea să fiu în pielea ta. Da’ p-ormă îmi zic că până şi asta e-o chestie, te ştie lumea şi, dacă te spintecă unul, te plânge tot oraşul. Nici primar să fii şi n-ai succesul ăsta…
Aud că primarul e atent la ce se-ntâmplă. Le-a cerut consilierilor să aprobe de urgenţă un fond de premiere pentru poliţia comunitară. Şeful cel mare a primit o strângere de mână, şeful meu direct – două strângeri de mână. Pe mine nu m-au chemat la primărie. Şeful meu direct a ţinut să-mi explice: nu vrea să mă expună. L-am liniştit, nu ţineam să merg, nici nu m-aş fi dus, chiar dacă părea impoliteţe.
Am adus vorba de bani.
— Ce bani? s-a interesat el, de parcă nu ştia.
— Ştii c-am băgat în fondul ăla banii pe care-i strânsesem să-mi schimb hârbul.
— O să-i primeşti înapoi când o să despăgubească pe toată lumea.
— Adică niciodată.
— Nu fii şi tu atât de pesimist!
— M-am gândit că poate din fondul ăla de la primărie acopăr ceva din pierdere.
— M-am gândit şi eu la asta, spuse şeful, le-am zis, au sărit ca arşi, prima-i pentru toată lumea, nu pentru unul! Nu l-a pus nimeni pe Greuceanu să-şi bage banii-n jocu’ ăla şi-acuma să ne ia bănuţu’! N-ai cum să-i convingi că dacă nu erai tu, nu vedeau ei vreun sfanţ. N-am chef să iasă scandal. O s-o scoatem la capăt altfel.
Nu mă aşteptam la altceva, îi zisesem de bani la plezneală, poate s-or mai fi schimbat lucrurile de la cum le ştiam. Aiurea! O să mă mai târâi cu hârbul cât s-o putea.
Ziaristul care a scris despre fraţii Matache a venit din Capitală să mă vadă. Vrea un interviu în exclusivitate. I-am spus să mă slăbească, mi-o fi el simpatic şi mi-o fi fost de folos, dar n-am de gând să ajung vedetă.
— Eşti vedetă! a replicat el.
— Atunci îmi e destul, am spus.
— Două întrebări totuşi am, n-o să public răspunsul. Ţi-e teamă?
M-am uitat lung la el, nu era prost deloc. Dar cum să-i spun că-mi ţâţâie fundul şi că mi-e teamă de fiecare dată când ies din casă? Ar trebui să ştie. Cum să-i vorbesc despre asta? Cine n-ar simţi la fel în locul meu? Numai proştii-s viteji fără să le fie frică.
A continuat, văzând că tac:
— Ştii bine că nu s-a terminat. Mai e mult până la sfârşitul poveştii. Vreau să-mi spui numai mie, la sfârşit, ce-a fost.
Am ridicat din umeri. Înțeleagă ce vrea. Cine ştie dacă ajung la vreun sfârşit.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
