Stelian Țurlea Fă-ți patul și dormi! – 26
Anamaria mi-a făcut surpriza să mă viziteze. S-a așezat pe marginea patului, dar simțeam că n-are stare, s-a ridicat și a început să meargă prin cameră, mai să mă amețească.
– Sper că n-o să-mi ceri să te compătimesc și eu, mi-a zis.
Nici n-am apucat să deschid gura și m-a luat din scurt. Citise despre accident și despre aiurelile pe care le-aș fi declarat reporterilor, dacă n-au inventat ei poveștile alea, înseamnă că m-am prostit. A trecut destulă vreme de când m-au operat și aș face bine să încetez cu răsfățul, să mă dau jos din pat și să reînvăț să merg. O fi fost lumea impresionată de ce mi s-a întâmplat în primele zile, când am căzut din vârf, spărgându-mă ca un băiețel din porțelan, dar acum toți au alte trebui, să nu m-aștept să dea buzna zilnic în salonu ăsta, altfel o să sufăr ca un câine degeaba. Mai ales să nu m-aștept să mi-arate vreunul recunoștință. Pentru ce recunoștință, pentru că fugeam mai repede decât alții după o minge și mi-am irosit un an lăsându-mi nădușeala pe stadion? Ar însemna ca altora care au făcut isprăvi mai importante să li se ridice statui, să nu mai ai unde pune piciorul, speră să-mi vină mintea la cap! Dacă într-o zi n-am să mai joc fotbal, ceea ce ei i s-ar părea o idee cu picioarele pe pământ, să știu că nu-i sfârșitu lumii și să încetez să fac pe victima, că n-o să vină nimeni să se-nchine la hoitu meu. Cel mai înțelept ar fi să mă întorc la avioanele alea pe care le-am abandonat ca prostu, n-are rost să protestez, îmi poate demonstra într-o mie de feluri cum mi-am pierdut mințile și cum eram făcut pentru altceva decât sport.
Mă amețise. I-am spus să mai stea naibii jos, s-o pot privi ca lumea și să înceteze cu melițatu, că nu suntem la niciun concurs pentru Guinness Book. Mă binedispusese. Era exact ca pe vremuri și ceva în plus. I-am spus asta. A râs.
– N-am venit aici să aștept lingușeli, a mai zis, ci să te trezesc din amorțeală. Mă enervezi. Parcă n-ai fi Popeye pe care-l știu.
– Okey. Zi-mi ce e nou cu tine.
Mi-a relatat pe scurt că a redevenit stăpână pe ea. O să plece definitiv din orașu ăsta, sau cel puțin un timp o să plece în altă parte, să nu mai depindă în niciun fel de ai săi. Îl ia pe Vladian cu ea. N-o să spună unde, să nu vină după ea să-i strice ploile și acolo. Nici măcar mie n-o să-mi spună, poate o să-mi dea un semn mai târziu. Nu știe ce-o să facă la început, cum o să se descurce, n-are decât o brumă de bani, dar n-o să moară de foame cât timp are două brațe și minte să muncească.
M-am oferit s-o ajut. Oricum n-aveam ce face cu banii. Ar fi fost secretul nostru, de care nici măcar Vladian nu trebuia să știe. A refuzat energic. Am insistat. Am rugat-o. I-am spus să considere totul doar un împrumut pe care mi-l va înapoia când o să fie în stare. Un fel de investiție. Și că în felu ăsta, poate o să aibă un motiv să nu mă uite și să-mi trimită veștile noi. Nu reușeam s-o conving. I-am spus că nimic nu m-ar bucura mai mult în clipa asta. Că în sfârșit ar fi bun la ceva și nenorocitu ăla de fotbal care m-a adus în spital. Mi-a replicat că dacă am fi toți bogați, cine ar mai săpa ogoarele? I-am retezat-o scurt, până aici, orice poate face, dar să nu-mi ia pâinea de la gură cu proverbele. Râdea. Ești nemaipomenit, Popeye, bine, o fac doar ca să scap de gura ta.
Ne-am înțeles să vină a doua zi, după ce voi fi vorbit cu maică-mea să mi-aducă banii. M-a îmbrățișat din nou, sărutându-mă pe obraz. Ochii mari și căprui erau umezi.
– Cred că ar fi mai bine s-o șterg, până nu m-apucă plânsul.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
