Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 13
Lunile au fost grele. Am fost nevoită să fiu dură, i-am spus că trebuie să înceteze să mai bea, se nenoroceşte,
nu-mi pasă, spunea,
am aruncat băutura strânsă în casă, şi-a făcut rost de alta, nici astăzi nu ştiu cum, singura persoană care mai venea să stea la taclale era o vecină cam de vârsta ei, o urmăream şi vedeam că apare cu mâinile goale, dar se vede că era mai afurisită decât credeam şi ascundea cumva sticlele,
am început să le caut prin toate cotloanele unde le ascundea, le aruncam, apăreau din nou, nu puteam sta toată ziua s-o urmăresc, citeam uneori în curte, sau mă duceam la piaţă sau făceam mâncare, o găseam beată şi căzută pe undeva, aruncam iar sticlele, dar o lua de la capăt,
m-am dus la poştă şi l-am sunat pe unchiul din Brăila, n-aveam telefon acasă, i-am spus că nu mă descurc, i-am povestit de ce, a doua zi a venit la noi, mama a încetat brusc să bea, unchiul era uimit, nu vedea nimic din ce-i istorisisem, au avut o discuţie, i-am auzit din camera mea, trebuie să încetezi, Evelina, mama i-a promis nu ştiu ce, unchiul s-a întors la Brăila, după două, trei zile au reapărut sticlele, până când într-o dimineaţă am obligat-o să stea pe un scaun în faţa mea şi i-am spus că mi-a ajuns,
plec, am zis,
a făcut ochii mari,
cum să pleci, să rămân iar singură,
plec, dacă nu te potoleşti, am strigat,
s-a speriat de vocea mea, mă speriasem şi eu, nu pricepeam ce-mi venise să strig, dar eram exasperată, nu mai ştiam cum s-o scot la capăt,
plec, mă duc să muncesc undeva, mă duc la facultate şi mătur pe jos să mă ţină acolo până încep cursurile, oricum peste două luni o să fiu nevoită să plec, dar nu mai pot,
deci tot o să pleci, a spus,
adică,
tot o să pleci la toamnă,
păi, nu am facultatea, am întrebat, de astă dată eu nedumerită,
credeam că nu te mai duci,
cum să nu mă mai duc, vrei să las baltă totul să stau cu tine, i-am spus, uluită,
nu,
îşi coborâse privirile şi îşi frământa mâinile în poală, avea degete subţiri şi lungi, dar pielea i se zbârcise deja mai devreme decât îi era vârsta,
nu ştii ce rău e să fii singur, a şoptit într-un târziu,
mi-e dor de el,
nu mi-a fost greu să înţeleg despre cine vorbea,
şi mie mi-e dor, am spus,
mi-au dat brusc lacrimile, am luat-o în braţe, am mângâiat-o,
ştii bine că stau cu tine, am spus, ştii bine că nu eşti singură, ştii bine că te iubesc, dar trebuie să-mi fac şi facultatea, să-mi fac un rost în lume, o să mă întorc să stăm împreună, cum stăteam cu tata,
cred că boceam amândouă şi fiecare avea dreptatea ei şi mă gândeam că o judecasem prea aspru, asta îi era firea, niciodată în viaţă nu fusese singură, niciodată în viaţă nu trăise pe picioarele ei, toate în jur i se păreau acum duşmani, până şi eu eram un duşman, trebuia să-i scot ideile astea din cap, dar nu ştiam cum e mai bine.
A avut efect, aşa am crezut.
N-a mai băut.
Redevenise apatică, dar era cumva şi în alertă, pentru că, atunci când mă simţea prin apropiere, îşi impunea să fie vioaie, se prefăcea că citeşte sau că e gata să discute ceva cu mine sau că vrea să ştie cum mai merge lumea, n-o interesase niciodată nici măcar ce se întâmplă în oraşul ei,
of, mamă, spuneam,
ce e, mă întreba,
nimic, ce să-i răspund altceva,
îmi era clar că se preface, se ascunde, nu înţelegeam ce urmăreşte, dar mă gândeam că îi face bine că nu mai bea, şi dacă se obliga să fie vioaie, poate chiar o să se însufleţească într-o zi, nu mi-am dat seama cum slăbeşte, nici cum se stinge, asta îşi propusese, cât mai rămâneam acolo, să se stingă, să nu apuce să fie singură din nou, avea o voinţă de fier, n-am crezut-o în stare, am priceput într-o dimineaţă când am văzut cât de frumoasă redevenise, ca pe vremuri, voia să închidă cercul, m-am gândit, nu-mi venea să cred, era şi teribil de slabă, abia se ţinea pe picioare,
ce-i cu tine, am întrebat speriată de-a binelea,
ce să fie,
de ce ai slăbit aşa,
a ridicat din umeri,
am obligat-o să mănânce consistent, am stat lângă ea, nu s-a împotrivit, zâmbea,
ce bine e când eşti aici, a şoptit,
of, mamă, nu mă face să plâng, sunt aici tot timpul,
şi după alte câteva zile, într-o dimineaţă mi-a cerut să-i fac un ceai din toate plantele pe care le aveam în casă, să le simtă parfumul, am scotocit în cămară şi am găsit sunătoare, muşeţel, cimbrişor, tei, le-am amestecat pe toate, m-am întors cu o cană mare din care ieşeau aburi ca la balamuc, deşi era vipie afară, mama şedea în fotoliu şi privea fix pe fereastră spre lumea ei de departe.
Se stinsese.
După două săptămâni m-am întors la facultate.
