Povești cu avioane

Pavană în peisaj marin – 8

Am mers o vreme în pas vioi, fără să scoatem o vorbă. Nu mă mira, niciodată nu eram noi prea vorbăreţi când ne sculam cu noaptea în cap şi ne ghiorăiau maţele. Parcă gândisem cu toţii acelaşi lucru, ne-am oprit ca la comandă, ne-am aşezat în cerc şi am înfulecat câte ceva, să prindem puteri pentru alte isprăvi de vitejie. Pe urmă bărbaţii s-au întins cu mâinile sub ceafă pe taluzul căii ferate, fumând fericiţi câte-o ţigară din alea împuţite, eu mi-am scormo­nit buzunarele după guma mea de mestecat, să mă aflu în treabă, puştoaica a început să-şi pieptene părul, mutul fărâma cu interes ştiinţific nişte spice în palmă.

Când ne-am săturat de siestă, ne-am ridicat s-o luăm din loc, cu alt moral. Mutul s-a apropiat de noi şi a pus mâna pe cortul greu al Baronului, care i-a aruncat una din privirile lui stupide şi nesuferite.

– Ce faci, bă? i-a zis.

Pe urmă a priceput singur, l-a bătut pe umăr, okey, okey, îi zicea, eşti omul nostru, şi l-a ajutat să-l aşeze în spate. N-aş spune că era prea simplu, din cauza cocoaşei, dar s-au descurcat. Chestia asta mi-a plăcut. N-am suferit niciodată ca unul care merge cu noi să fie dat la o parte şi lăsat în urmă.

Nu ne grăbeam şi un timp am admirat peisajul, cu toate că şi orbeţii ar fi văzut că nu se schimbase mare lucru. Mi se părea c-o să mergem o sută de ani fără sa întâlnim şi noi o pădure, dracului, sau în fine altceva decât tipsia aia care îşi aştepta cam de mult secerătorii.

Ne-am pornit să cântăm un marş inventat pe loc, să ne dea avânt şi energie. Păşeam ţanţoşi. Zbieram cât ne ţineau bojocii, oricum nu ne auzea nimeni. Puştoaica râdea şi behăia în rând cu noi. Sau poate eu şi Baronu behăiam, ea avea câtuşi de puţin o fărâmă de voce.

– O ştiţi pe Carmelita? s-a întors către noi.

Am ridicat din umeri.

– Cum să n-o ştiţi!? Colega aia a mea de bancă şi cea mai bună prietenă. Aia care umblă cu Petrică. Păcat că nu e şi ea cu noi, ştie o mulţime de cântece.

Bineînţeles c-o ştiam, era o puştoaică sexy, cu păr negru şi ochi verzi, care îşi unduia al naibii şoldurile când ieşea de la şcoală şi despre care mai aflasem că-i o băgăcioasă şi o turnătoare. Asta ne-ar fi trebuit, încă una! Puştii ăştia dacă n-au un prieten mereu cu ei sunt ca morţi. De parcă noi i-am fi fost duşmani, trebuia să fi rămas acasă, dacă tot jinduia după bruneta aia. Nu că aş fi avut ceva împotriva ei, dar ştiam eu bine ce viespar o să stârnească discuţia asta. I-aş fi spus-o de la obraz, dar nu se cădea, sunt şi eu domn uneori, chiar şi cu ăia mai mici. Însă nu puteam să trec prea uşor peste faptul că le cam scormonea gândurile băieţilor şi iar le zbura mintea la gagicuţe. Aş fi pus pariu că Vladian ofta după fata aia cu picioarele atât de lungi, că trăgea tot bulevardul după ea. Cât despre Baron, ăsta şi noaptea trecută visa cai verzi pe pereţi şi-mi şoptise confidenţial, strict secret, ce-ai zice, bătrâne, să avem şi o femeiuşcă mai ca lumea cu noi, alta ar fi atmosfera. Aiurea! Baronu ăsta ştie una şi bună și-o repetă ca un papagal.

Trebuia să schimb direcţia, dar mi-a luat-o tot puş­toaica înainte. Şmecheră, nu glumă, dracului.

– Mi-a spus în vara asta un mare secret al ei. Venise să-mi vadă noile achiziţii. Ştiţi, colecţia mea de fluturi.

Mai încape vorbă, ne înnebunise cu fluturii ei de când era pe lume.

– Mi-a spus că nu s-a hotărât încă, nu ştie ce-ar gândi babacii ei, dar c-o bate gândul să dea la teatru, să se facă actriţă, a început să ia lecţii serioase de canto şi de mimică. Zicea că e o concurenţă ca nicăieri în altă parte, dar că, dacă se hotărăşte, nici moartă n-o să se ducă în altă parte. Voi ce ştiţi, este atât de greu să intri acolo?

O-ntorcea bine puştoaica. Am zis :

– E greu oriunde.

– Până şi la aeronave e greu.

Intram pe teren sigur. Discuţiile noastre deveneau fierbinţi întotdeauna când venea vorba de avioane şi lăsam de o parte orice altă controversă. Vladian nu se băga, ne lăsa pe noi doi să ne înfruntăm. Era mai degrabă o întrecere, care ştie cât mai multe despre avioane şi istoria lor. Alexandru îmi vorbise despre „Kitty Hawk“ şi primul zbor al fraţilor Wright, undeva pe un ţărm american. L-am înnebunit pe urmă cu primele avioane româneşti, chiar si cele făcute sub licenţă, Potez, PZL, Messerschmitt, Savoia-Marchetti, Nardi, IAR, i-am îmbârligat mintea cu motoare cu cilindri în stea, în dublă stea, cu cilindri inversaţi, răciţi cu aer, cu compresor şi reductor. Mi-a răspuns cu ultimele noutăţi în materie de motoare, despre care nici nu auzisem, şi s-a dat mare povestindu-mi cum s-a prăbuşit Fernic cu avionul „Cruisair“, lângă Chicago. Pe când căutam în reviste prăfuite să aflu cine a fost Fernic ăsta, am dat peste relatări bombă, cu care i-am luat şi eu maul, despre primii mari aviatori: Nae Iliescu Mitralieră, Puiu Pîrvulescu, Tase Rotaru şi Alexandru Papană. Ştiam prea bine că nu se dă el bătut şi-mi pre­găteşte vreo altă surpriză. Mai ales că, spre deosebire de mine, el era pe deplin hotărât să construiască avioane la viaţa lui, pe care să le şi încerce. Îi spuneam în zadar că se bat cap în cap cele două idei şi că nu e bine să alerge după doi iepuri, că vrând să aibă armăsar, o să facă din cal măgar. Eu spuneam, eu auzeam.

– Şi colac peste pupăză, zicea, mai vor să-i primească doar pe ăia care au făcut liceul de aeronautică. Da n-am de gînd să mă las, că n-or fi ăia mai cu moţ doar pentru că au stat cu nasul în nişte planşe pe care le pot desena şi eu cu ochii închişi. Dacă-i pe aşa, atunci să facă un liceu şi în oraşul nostru, nu numai la miştocarii ăia de bucureşteni.

Îi cam dădeam dreptate.

– Şi Bi-bi spunea la fel, am zis.

Bi-bi era unul pe care îl chema Barbu Brânzei, o min­te de calculator, o baterie în loc de inimă, o faţă rotundă de care se agăţa o pereche de ochelari cu lentilele mici şi rotunde. Umbla toată vara în pantaloni scurţi, avea mereu degetele mânjite cu cerneală, când îţi era lumea mai dragă, îl vedeai că scoate un pix din cine ştie care bu­zunar şi începe să mâzgălească nişte calcule şi pe tine te uită. Se ţinea după noi când băteam bulevardele, înnebu­nit să vadă ce tot discutăm până în zori, dar îi cădeau ochii-n pantofi la miezul nopţii şi se ducea să se culce. A doua zi ne-ntreba de-o sută de ori cum a fost. Altfel, tip de comitet, gata să-ţi rezolve cele mai încâlcite pro­bleme, dacă n-ar fi fost atât de puţin rezistent, mai că l-am fi luat şi pe el cu noi.

– Oricum, am continuat, dacă ăia o ţin una şi bună, mergi şi construieşti vapoare sau maşini.

– Ascultă, Popeye, numai o minte bolnavă ca a ta poate compara un avion, care-i o pasăre, cu toate târâtoarele din lume.

Numai că nu făcusem vreo comparaţie. Cât despre mintea mea, aveam o părere cu mult mai bună. I-am spus-o.

– Dumnezeule, Popeye, tu eşti scrântit de-a binelea! a replicat el.

Am dat să protestez şi atunci a intervenit din nou Anamaria:

– Aflaţi că cel mai nemaipomenit ar fi acum să avem nu un avion, ci o maşină. Cu avionul am ajunge prea re­pede, cu maşina am putea să ne bucurăm şi noi de câte-s în jur.

Nu spun că n-avea dreptate. Să nu mai zic că altfel te simţi când mergi pe patru roţi, dracului, şi nu pe pi­cioarele tale obosite.

– Mai bine ieşim la drum şi zulim o maşină, propuse Vladian. Sau trece vreunul şi ne ia şi pe noi.

M-am arătat sceptic cât cuprinde :

– Pe dracu! În pustietatea asta nici măcar un tractor nu găseşti.

Se părea că îmi cam dau dreptate, pentru că n-a insis­tat niciunul şi-am continuat să ne târâm pe poteca vecină cu calea ferată. Mergeam în şir indian, fluierând şi ignorând soarele care începuse să ne fiarbă şi praful pe care îl stârneam la fiecare pas. Prin locurile alea era vizibil că nu mai plouase de-un secol. Nu ştiu cât am mers în felul ăla, începusem să mă cam plictisesc să văd în faţa ochi­lor doar lanuri care se suprapun peste lanuri, ca-n pic­turile alea de le zice naive şi pe care eu unul le bănuiesc mai elaborate decât portretele clasice de familie.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)