Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 24
A murit Moș Nibi. Mai avea puțin și făcea secolul.
Mă întorceam acasă cătrănit și fără niciun chef. În fața blocului era o mașină mortuară, cu ușile larg deschise, așteptând. La etajul lui Moș Nibi câțiva vecini vorbeau în șoaptă. Ușa apartamentului lui era deschisă. Am avut o strângere de inimă. Am intrat în casă. Câțiva bărbați de la serviciul mortuar așezau trupul în sicriu și se pregăteau să-l coboare pe scări. Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru ședea lipită de perete, albă la față, privindu-i. Ei întrebau din când în când câte ceva și ea încuviința mereu din cap, nu cred că știa ce răspunde. Când se întâmplase, când avusese timp să comande toate, cine se ocupase de toate formalitățile? Oricum nu mai avea importanță. Aș fi vrut să-i spun ceva, s-o consolez, să-i zic măcar vorbele obișnuite pentru asemenea momente, dar parcă mi se goliseră creierii. M-am apropiat de ea și am strâns-o doar puțin de braț.
I-am ajutat pe cei doi să scoată sicriul pe hol, ghidându-i pe scara blocului.
– Du-te și mata cu ei, poate n-o lași singură, îi mai dai o mână de ajutor, îmi spuse unul dintre vecini.
Oricum aveam de gând s-o fac. Am luat crucea și am coborât după ei.
Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru rămăsese în urmă, să încuie ușile.
Mașina a demarat în trombă spre cimitir. Ședeam de aceeași parte a sicriului, pe o strapontină. N-a scos o vorbă tot drumul. Eu nu știam ce să-i spun, mi se uscase gura.
După ce au depus sicriul în capela cimitirului, cei doi bărbați se învârteau în jurul nostru, așteptând să fie miluiți cu ceva. Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru nu înțelegea ce vor. Presupuneam că transportul fusese plătit, le-am spus asta într-o doară, dar n-au dat înapoi, da, conașule, dar măcar de-o țuică, că prea fuse greu, suntem și noi necăjiți. Mă scârbeau,
le-am dat un pol să avem liniște. Într-o clipă nu i-am mai văzut.
A rămas o vreme nemișcată, privindu-l. Parcă se ruga. A scos apoi din geantă o fotografie foarte mică pe care a vârât-o sub pernă, i-a mângâiat un timp fruntea și s-a îndreptat spre ieșire. Am urmat-o.
Am ieșit din cimitir și ne-am îndreptat spre casă. Cel puțin așa credeam. Mergeam lângă ea cu pas rar.
– Vrei să luăm o mașină? am întrebat.
A negat din cap.
Din fericire nu era prea răcoare. O seară de toamnă târzie, cum nu mai fusese demult. Străzile erau pustii. Pașii noștri răsunau cadențat, le auzeam ecoul, ca și cum umblam într-o cușcă imensă de sticlă. Se făcuse brusc întuneric. Lumini palide pâlpâiau ademenitor în spatele ferestrelor. Un miros proaspăt de scoarță de copac plutea din când în când, alungat imediat de emanațiile rafinăriilor. La răstimpuri hămăia la noi fără rost câte un câine. N-aveam nicio direcție, ne lăsam duși de stradă. Am ajuns în bulevardul cu castani, înfipți ca străjeri obosiți și desfrunziți. Perechi de îndrăgostiți își țineau de cald pe băncile de lemn.
La fel de neașteptat a început să povestească.
Casa cu glicină a căpătat viață. Nu mai arăta ca în fotografia îngălbenită din album. Gardul de fier forjat rămăsese același, dar poarta fusese înlocuită. O parte din pomii curții fuseseră tăiați, să se poată construi un garaj din tablă pentru automobilul principalului locatar al curții, un ungur ajuns în Comitetul Central, pe nume Arpad, adus acasă și luat de acasă în fiecare zi de o mașină cât toate zilele, alta decât cea zăvorâtă în garajul de tablă, pe care o scoteau doar de două-trei ori pe an pentru drumeții mai lungi, la București sau la mare, după ce era spălată cu furtunul și frecată cu cârpa să strălucească. Strada fusese asfaltată. În apropiere se ridicau blocuri de locuit identice cu cele de prin alte orașe. Arpad se mândrea că fuseseră opera lui, nu se știe ce înțelegea prin asta, oricum nu el le construise, nici măcar nu le proiectase, dar fusese medaliat pentru ele și, după ce Șeful cel Mare din capitală dăduse mâna cu el și se interesase de alte proiecte de-ale sale, obținuse o poziție din care nu-l mai putea clinti nimeni. Și voi, burjui nenorociți, mai vreți să vă obțineți casa înapoi? striga nevastă-sa, Roza, o femeie cât un munte, cu trei rânduri de guși, cu părul roșu, îmbrăcată mereu în culori stridente, care-și punea mâinile în șolduri în mijlocul curții, când se știa auzită de străbunica Ligiei, care casă? nu vă e destul că aveți, de bine-de rău, o leafă, o pâine pe masă, un pat pe care să vă întindeți ciolanele și nu v-a trimis nimeni să vă putrezească oasele acolo unde le-a fost locul celor ca voi, care au trădat neamul și s-au dat cu fasciștii în ’40? Străbunica ar fi fost gata să iasă să-i răspundă ce i se cuvenea, dar o oprea mai mereu nepoată-sa, o altă Ligia, care presupun că era la fel de subțire, cu părul tot lung și la fel de negru ca al Ligiei de acum. Fetița nu voia scandal, nici atunci când era mică și nu prea înțelegea ce se petrece în jur, nici mai târziu, când terminase școala și suferea că nu este primită la facultate, am să am eu grijă să nu intre nicăieri, continua să strige doamna Roza, să zică mulțumesc dacă or s-o primească la o școală profesională, să învețe croitorie sau să servească la mese, nu voia nici ca singurilor oameni care fuseseră alături de ea de mică să li se întâmple ceva rău, dar mai ales nu înțelegea chestia aia cu anul ’940, dacă cumva s-a întâmplat atunci ceva ce știu doar soții Arpad? Străbunicii erau prea tăcuți asupra subiectului. Până într-o zi când Moș Nibi i-a vorbit și ei despre acele vremuri, războiul cel mare pentru întregirea neamului, Adunarea de la Alba Iulia, la care participase și străbunică-su, prima vizită a regelui Ferdinand în Ardeal și oprirea la Cluj, împroprietărirea cu moșiile grofilor care mai târziu vor fi despăgubiți, cu toată zbaterea lui Titulescu în faimosul proces al optanților de la Societatea Națiunilor, și drumurile străbunicului prin satele moților, să convingă obștile să cumpere pământul, că nu e nici o șiretenie la mijloc. Când, după Dictat, au revenit proprietarii unguri ai pământurilor și i-au dat în judecată pe țărani, câștigând fără să fie obligați să plătească, la rândul lor, vreun fel de despăgubire, niciunul din țăranii rămași fără pământ, fără recolte, fără bani, uneori și fără case, nu s-a gândit că n-ar fi trebuit să-l asculte pe străbunic.
Mulți știau de isprăvile acestuia la Șorecani, lângă Cluj, unde, prin ’921, Mihail Manoilescu, profesorul care avea să ajungă mai târziu ministru în mai multe cabinete, deschisese o mină de cărbuni, împreună cu trei evrei unguri, Molnar și frații Szanto, oameni distinși și fără fumuri. Minele astea fuseseră o adevărată aventură în inima Ardealului. În cinci ani s-au dezvoltat rapid, sporindu-și producția și reușind să atragă două concerne mondiale de întreprinderi electrice, Electrobel din Bruxelles și Ciba din Milano, care să construiască o termocentrală la gura minei, pentru aprovizionarea cu energie a Clujului. Până la urmă au rămas doar belgienii care au construit o uzină ultramodernă în stația CFR Aghireș, unde erau aduși cărbunii de la exploatări cu linii înguste sau cu funicularul. Clujul, care suferea din lipsa energiei electrice, a fost salvat. Firește că, potrivit tiparului știut, au început insinuările, atacurile împotriva belgienilor pentru anularea contractului, deși venitul lor era mediocru prin comparație cu câștigurile noastre, campanii împotriva proprietarului, ajuns ministru, că vinde țara străinilor, că-i lasă pe toți pungașii ordinari ai Occidentului să se năpustească și să ne sugă sângele și alte aberații dintr-astea care apăreau de fiecare dată când cineva era pus pe treabă și încerca să aplice o idee în folosul tuturor. Au reușit să facă atâta rău, încât, prin ’933, minele au început să meargă prost. Manoilescu s-a îndatorat la bănci și a cumpărat acțiunile tovarășilor săi descurajați, cu gândul să continue munca începută, nu numai printr-o operă de redresare economică, ci și printr-o experiență socială de mare interes, căreia i-a consacrat două lucrări științifice tipărite în volume separate.
Atunci i s-a alăturat și străbunicul Ligiei, vestit inginer, în acțiunea de românizare progresivă și fără violență a personalului. Cinci ingineri români, în frunte cu unul Fotiade, comandau un stat major de funcționari și de meseriași tineri români și un grup de opt sute de mineri, în proporție de optzeci la sută români. Au fost aduși toți absolvenții școlii de meserii din Călățele, fii de moți, spre uluirea directorului lor care se străduia zadarnic an de an să le găsească undeva de lucru. S-a introdus portul național și se confecționau cămăși, după modelul celor din Săliște, vândute lucrătorilor, băieți și fete, cu sume derizorii. Aveau grijă ca muncitorii să nu-și bea mințile la cârciumă și să nu-și irosească banii în prima zi de leafă. Se organizau șezători și echipe sportive care erau pregătite să plece în turnee, inclusiv în străinătate, cu autocarul propriu. Sărbătorile erau petrecute împreună. Fuseseră imaginate decorații ale “familiei Șorecanilor”. Erau aproape o imensă familie, care punea în practică spiritul românismului. În colonia minieră a fost ridicată și o biserică ortodoxă.
La cinci ani după sfințirea ei, Șorecanii treceau, cu biserică cu tot, sub o vremelnică stăpânire ungurească, iar cel care fusese obligat să semneze actul acestei oribile cedări era chiar Mihail Manoilescu, numit cu nici două luni în urmă ministru de externe. Străbunicul n-a mai așteptat, s-a refugiat într-o noapte în Regat, singur, lăsându-și în casa cu glicină din Cluj nevasta și fiica, până avea să-și facă el un rost. Au fost destui care n-au uitat cum pusese pe picioare mina și cum insistase pentru mâna de lucru românească.
Arpad avusese o rudă maistru la Șorecani, un malac veșnic pus pe harță, bun meseriaș, dar împătimit de băutură, pe care îl chema tot Arpad. Avertismentele nu-i fuseseră de ajuns. Când, datorită neglijenței lui, s-a produs un accident în care era să moară câțiva mineri, a fost dat afară. Înjura peste tot, blestemându-i pe români, dar nu-l mai băgau în seamă nici măcar ai lui, până când, în toamna lui ’940, a reieșit la suprafață, fudul și țanțoș, în uniformă de jandarm ungur. Nici nu plecaseră bine tancurile românești de pe dealul Feleacului și s-a înființat cu o grupă de jandarmi în curtea casei cu glicină, împreună cu vărul mai tânăr Arpad, voi, români, zicea, plecați sau înghesuiți în cămăruță, aici stat Arpad. Străbunicul era norocos că nu fusese acasă, probabil l-ar fi spintecat, cum se întâmplase prin alte părți. Toată viața s-a întrebat ce minune se întâmplase că o cruțaseră pe străbunica, îi lăsaseră chiar și catedra de matematică la cel mai vechi liceu al orașului, multă vreme a bănuit că a intervenit, cu discreție, vreunul din foștii săi elevi unguri pe care îi pregătise pentru facultate.
Nu știu câți vor fi pătimit din cauza lui Arpad cel bătrân, Moș Nibi nu se încumetase să-i spună, erau doar zvonuri, vorbe strânse de la unul sau altul dintre supraviețuitorii acelui timp, fără nicio dovadă, palpabilă sau scrisă, fără nicio mărturie înregistrată ca atare, doar dacă n-o fi existând în cine știe ce raport secret închis prin sertarele vreunei autorități a statului. Dar dacă ar fi să se ia după câte șopteau oamenii, malacul rudă cu Arpad ar fi meritat să fie arestat și judecat. Nu se încumeta însă nimeni să arunce măcar o vorbă, după ce au văzut că schimbase uniforma de jandarm pe o haină de piele și un carnet roșu. Doar patima pentru băutură nu se schimbase în toți anii aceștia, s-ar spune că, dimpotrivă, nu mai avea frâu, încât în scurtă vreme l-a doborât ciroza. Arpad cel tânăr s-a străduit să-l uite cât mai repede, dar să păstreze tot ce strânsese cu ajutorul vărului său. L-au ajutat și pe el tot o haină de piele și un carnet roșu de partid.
Străbunicul revenise în oraș, și-a găsit ușor un serviciu, la început tot ca inginer, apoi ca maistru. Parcă era sortit ca necazurile să nu se mai termine, îl lăsaseră pe el, sau păreau că-l lăsaseră, și trecuseră la fiică, măritată cu un ofițer care se distinsese pe frontul de Est și fusese decorat de români și de germani, iar spre sfârșitul războiului se distinsese în campania din Tatra și fusese decorat de ruși. Era un bărbat chipeș, neînduplecat, dintr-o bucată, rău de gură. Nici nu revenise bine în țară și s-a împotrivit comandantului sovietic. În 24 de ore își pierduse funcția, dar, orgolios, și-a prezentat imediat demisia și a dispărut, o vreme nu se știa unde, din când în când primeau vești că s-ar ascunde în munți sau că s-a refugiat la americani sau că ar organiza o armată cu care să-i răstoarne pe comuniști. Într-o zi doamna Roza se proțăpise cu mâinile în șolduri în mijlocul curții, încă nu devenise uriașă, încă nu avea trei rânduri de guși, dar glasul îi era la fel de sfredelitor:
ce credeați, striga, că nu-l prindem pe maiorul care a tras în țeapă atâția comuniști sovietici, să-l aducem să răspundă în fața poporului?
Unde l-au judecat și dacă l-au judecat n-au știut niciodată, au aflat doar că a fost condamnat la moarte și pe urmă la închisoare pe viață și ar fi fost dus la Aiud, nici măcar Moș Nibi, la vremea aceea închis și el, n-a reușit să afle mai mult. Tânăra lui soție, care de-acum o născuse pe Ligia, mergea la răstimpuri la închisoare, cu mâncare și haine, cu speranța că, dacă n-o vor lăsa să-l vadă, îi vor spune măcar dacă mai este în viață. N-a fost chip. Aceștia erau bunicii săi, pe care i-a văzut într-o singură fotografie păstrată de străbunica într-o carte de rugăciuni, un bărbat într-adevăr chipeș, în uniformă, și o femeie slăbuță, cu părul negru, strâns într-un coc la ceafă. Într-o noapte au venit și au ridicat-o și pe ea, erau îmbrăcați tot în haine de piele, fetița s-a trezit singură dimineața, cu bunica plângând în neștire.
A doua zi doamna Roza striga din curte: adică voiați să ne prostiți în continuare, cum ne-ați prostit atâția ani, și credeați că n-o să aflăm că a ajutat banda de asasini din munți să lupte împotriva regimului poporului, ducându-le mâncare și făcând pe curierul, cum făcea și pe vremea legionarilor?
Nici pe ea n-a mai văzut-o, dar de data asta Moș Nibi a reușit măcar să afle că bunica ei trecuse prin mai multe închisori, Pitești, Jilava, Râmnicu Sărat, unde i s-a pierdut urma. Era o femeie atât de fragilă, încât se mira că a rezistat prin atâtea pușcării. Când a crescut, Ligia cea dintâi a încercat să afle unde a fost îngropată, cu gândul să-i ducă o floare cândva, să se roage și să-i spună că îi este în continuare dor de ea, deși abia de și-o mai amintește, până a fost sfătuită insistent, spre binele ei, să înceteze cu scormonitul. Ca și cum ar fi vrut să le arate că nimic nu mai poate fi ascuns, doamna Roza striga, după o vreme, din curte, către străbunică: n-ai de gând să-ți bagi mințile în cap, vrei s-o pierzi și pe nepoată-ta, cum ai pierdut-o pe terorista de fiică-ta?
Nepoata, care era Ligia dintâi, a crescut repede, a încercat zadarnic să intre la facultate, s-a angajat într-o fabrică de textile și într-o zi a venit acasă cu burta la gură. Străbunica ar fi întrebat un singur lucru: nu e prea devreme? Ligia ar fi izbucnit în plâns, dintre sughițurile ei s-ar fi înțeles ceva despre un tânăr student arestat pentru articole trimise la Europa liberă, sub un alt nume, dar care ar fi fost turnat chiar de cel care i le dusese în străinătate. O, Doamne, continuă blestemul, spusese străbunica, strângându-și nepoata la piept. Nimeni n-a înțeles ce-a vrut să spună, care era blestemul și pe cine mai lovise.
Din ziua aceea, nimeni nu trebuia să știe mai mult, toată lumea nu vorbea decât de greșelile tinerilor ăstora bezmetici, care n-au habar cât de greu se crește un copil și lasă întreaga povară pe umerii bătrânilor, până i-a venit sorocul și au dus-o în grabă la maternitate. Tânăra femeie a murit la naștere. Când i s-a pus prima oară în brațe boțul acela de carne cu ochii mari și negri, străbunica a fost convinsă că istoria a rămas pe loc sau se repetă, așa de mare era asemănarea cu femeia care abia născuse și chiar cu cea care dispăruse în închisoare, a hotărât s-o boteze tot Ligia, ca pe nepoată-sa, pentru că era picătură ruptă, și s-a pregătit, cu o energie pe care nimeni n-o bănuia la vârsta ei, să crească a treia generație de copii. Tot ce spusese celorlalte două repeta acum, convinsă că fetița trebuie să știe adevărul despre lumea din jur, cu orice risc, și rugându-se ca urgia să nu lovească a treia oară, în același loc, în aceiași oameni și în același fel.
Fetița asta, a treia generație, sunt eu.
Străbunicul era fratele lui Moș Nibi, mai mic cu vreo douăzeci de ani. Se stinsese cu mulți ani în urmă, pe când ea era încă la școală.
Trei-patru ore, nu știu cât am mers fără țintă pe străzi, ascultând-o, obosisem, începuseră să mă doară tălpile. Se lăsase frigul. Înghețasem. Am ajuns în sfârșit acasă, am urcat ca niște automate în apartamentul lui Moș Ni-bi. A aprins luminile în toate încăperile, inclusiv în baie. A deschis un sertar, de unde a scos o lumânare groasă, pe care a aprins-o în dormitor, la căpătâiul patului. S-a așezat apoi pe un scaun, aproape că s-a prăbușit, probabil era frântă și doar ceva foarte puternic din adâncul ei o ținuse în picioare până atunci.
– Îmi pare îngrozitor de rău, a spus.
Știam. Simțeam la fel. Nu eram în stare să-i spun cât de rău îmi pare și mie. O priveam gândindu-mă că înțelege toate astea și fără vorbe. Aș fi vrut ca cei din jur să-l fi cunoscut ca mine, să-l fi auzit povestind despre secolul lui de aur, care ar fi trebuit să fie și al nostru. Mă bucuram că îi vorbise și ei măcar despre unele din isprăvile la care fusese martor, era ca și cum
ne-ar fi ales pe amândoi în mod special, nu atât pentru că am fi avut cine știe ce merite, ci întrucât era convins că trebuie să transmită cuiva din cele știute de el, iar receptorii trebuiau aleși în funcție de capacitatea lor de a înțelege. Îi eram recunoscător. N-apucasem să i-o spun. Ani și ani la rând fusesem gata să iau de bune tot ce mi se spunea – la școală, la armată, la serviciu. Moș Nibi îmi arătase un orizont mult mai larg, primejdios, dar uluitor. Toate amintirile lui deveniseră lecții fabuloase, iar lecțiile sale deveneau acum amintiri fabuloase.
Un scârțâit de mobilă ne-a făcut să tresărim. Ne-am uitat unul la altul. Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru era departe, cu privirile goale. N-aveam curaj s-o întreb la ce se gândește, ar fi trebuit să-mi închipui.
– Eu plec, am spus într-un târziu.
– Nu rămâi?
– Vrei să rămân?
– N-aș suporta să stau singură.
Privea în continuare în gol, mă întrebam dacă știe că am rămas acolo. M-am ridicat.
– Nu pleca, a spus.
– Nu plec.
M-am dus în bucătărie, i-am făcut un ceai. A venit după mine.
– Uitam să fac coliva. Trebuie să pun grâul la fiert.
Am obligat-o să-și bea ceaiul. Avea mâinile înghețate, tremura ușor. Am căutat un pulovăr și i l-am pus pe umeri.
– Trebuie să avem grijă să nu se prindă.
– O să avem.
– Eram speriată. Dacă n-ar fi fost vecinii pe care i-am anunțat imediat și care s-au ocupat de toate, nu știu ce m-aș fi făcut. Nici nu știam unde trebuia să merg.
– Nu te mai gândi.
A mai sorbit din cana cu ceai pe care o ținea strâns cu amândouă mâinile.
– Mi-e teamă să-i spun străbunicii. E prea în vârstă. O să vrea să vină și nu-i bine și nici n-are timp să ajungă.
– Nu-i spune.
– Și n-o să mi-o ierte.
– Nu te mai gândi.
– Nu pot. Îmi pare tare rău că s-a dus.
Am respirat adânc, tremurând ușor.
– Și mie. Acum ar trebui să te odihnești puțin.
– Rămâi cu mine.
– Da.
S-a întins pe pat și am acoperit-o cu un pled. Tremura. Mi-a făcut semn mă așez alături. S-a strâns lângă mine, ca și cum ar căuta ocrotire.
– Vorbește-mi. Orice. Să nu stingi lumânarea. Nu mă lăsa să adorm. Trebuie să am grijă de grâul care fierbe.
Nu știam ce să-i spun.
– Te rog, vorbește-mi, a mai spus cu o voce pierdută.
Mirosea a ceară arsă. De afară pătrundea un aer foarte rece. Era o liniște cumplită. Undeva, foarte departe, se ghiceau zgomote nedeslușite și rare.
Am început să-i vorbesc.
Fără șir.
Nu cred să mai fi spus vreodată, de când mă știu, atâtea vorbe și atât de mult timp, fără întrerupere.
Mă asculta foarte atentă, uneori înclina afirmativ din cap. I-am spus și ei tot ce îmi povestise Moș Nibi. I-am descris toți prietenii mei. Mi-am amintit isprăvi din armată. I-am vorbit despre mut, despre mătușă-mea, despre avioane, despre mare. Avusesem o viață prea calmă, fără pic de aventură, încăpea în trei fraze, mi-era rușine, i-am spus și asta. I-am povestit din cărțile citite. Aș vrea să am puterea să scriu într-o zi măcar despre o parte din lucrurile pe care le-am trăit, deși nu-i mare brânză. I-am citat din cartea mea de căpătâi, pe care o găsisem mai zilele trecute printre caiete cu calcule abandonate. I-am vorbit despre ea însăși, cum cred că este în adâncul ei, de ce îmi place, cum de îmi place atât de mult. Înclina afirmativ din cap.
M-am oprit, înțelegând că adormise demult. Respira liniștit, ca și cum ar fi aprobat tot ce spuneam.
Am privit-o cum doarme. Era uimitor de frumoasă. Eram fericit că o știu și că stau lângă ea. Eram trist că se întâmplă în momente nefericite pentru ea. Îmi era scumpă.
Mi-era teamă să n-o trezească bătăile pendulei imense din hol. Mă țineam tare să nu adorm și eu. Încercam să rețin cât mai multe din jur. Pereții erau acoperiți cu tablouri și desene înrămate. Cred că erau vreo cincisprezece, poate chiar mai mult, de diferite mărimi. Dintr-un șifonier vechi, de culoarea gutuii coapte, cu ușile curbate ușor întredeschise, răzbătea un miros puternic de naftalină. Într-un colț era un lampadar cu ciucuri din cristal și o măsuță foarte îngustă, cu un vas în mijloc, probabil un galé. Alături erau două fotografii înrămate. Într-una era un bărbat mândru, care aducea cu Moș Nibi, îmbrățișând o femeie la a doua tinerețe, cu un aer surprinzător de blând. În cealaltă era Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru cu o cupă în mână.
Din când în când mă duceam în bucătărie să amestec în cratița cu grâu. După câteva ore, când am crezut că s-a fiert, am stins focul. Am găsit într-un castron niște miez de nucă pe care l-am pisat.
Nu știam ce să fac mai departe.
Mergeam în vârful picioarelor, mi-era teamă să n-o trezesc.
Am căutat albumele cu fotografii vechi în care mă mai uitasem împreună cu Moș Nibi. Le-am găsit într-un sertar în scrinul de culoarea gutuii foarte coapte. Între ele era un caiet mare, foarte gros, cu foile pline cu un scris mărunt, înghesuit, cu cerneala spălăcită. Pe prima pagină, un chenar îngrijit într-un colț: „Note pentru viața mea”. Am devenit brusc curios. Erau un fel de memorii scrise cine știe cu câți ani în urmă, probabil de Moș Nibi, despre decenii încă și mai îndepărtate, de la începutul veacului, de care nu-mi vorbise niciodată. Am început să citesc, pe sărite, nume și așezări de care nici nu auzisem năvăleau peste mine, ridicam vălurile coborâte peste o lume stranie de aromâni, greci, turci, sârbi și albanezi răspândiți în Balcani, de la Ianina la Voscopole, Bitolia, Hrupiște și Constantinopole, negustori, soldați, preoți, învățători, diplomați, ciobani și pădurari, emisari ai capitalelor europene și miniștri români, femei frumoase, încăpățânate și cu mare frică de Dumnezeu și bărbați aprigi, neînduplecați, o mulțime pestriță în care mișunau naivii, intriganții și hoții, plină de violență, de răscoale, de violuri, de urmăriri, de crime și de condamnări exemplare, renașterea aromânilor și teroarea declanșată împotriva lor de bandele de antarți constituite pe teritoriul Greciei, proteste și demonstrații la București și ruperea relațiilor cu Grecia, o lume fabuloasă, aproape mitică, asupra căreia n-are rost să insist, pentru că ar fi o altă poveste. Am pus caietul gros de o parte, cu gândul s-o rog pe Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru să mă lase să citesc până la capăt, a doua zi, și m-am întors s-o privesc în camera în care dormea la fel de liniștit.
La o vreme, lumânarea s-a stins cu un sfârâit. Afară vântul șuiera ușor. Niște câini lătrau departe. Noaptea se umpluse de mirobolanta lumină a lunii pline. La răstimpuri, trosneau mobilele.
Îmi auzeam stomacul ghiorăind.
Prin vecini cineva făcea un duș. S-a auzit apoi o muzică populară. Pendula a bătut de șase ori. Un aparat de radio transmitea primul buletin de știri al zilei.
Cred că am ațipit puțin. Când am deschis ochii, se luminase bine de ziuă. Nu știam cât e ceasul. Mi-am mișcat brațul și s-a trezit imediat.
– Doamne, cât trebuie să fi dormit, a spus. Și tu ai înțepenit lângă mine. O să mă ierți?
I-am zâmbit, dându-i de înțeles că nici nu merita un răspuns.
– Mă duc să fac un duș și să mă schimb, a mai spus. Trebuie să mai pregătesc și coliva.
M-am dus și eu acasă. Îmi era frig. Am stat mult în baie, lăsând apa fierbinte să-mi înroșească pielea. Mi-am revenit târziu. Am băut o cafea din cicoare, m-am îmbrăcat și am coborât. Nu trecuse mai mult de o oră. Nu mai era acasă. Am sunat îndelung, până a ieșit un vecin:
– A plecat la înmormântare, băiete. E ceva timp de-atunci.
A fost o înmormântare impresionantă, foarte simplă. Nu erau mai mult de cinci-șase persoane și câțiva cerșetori din cimitir. Glasul preotului mă cutremura. Îmi țineam cu greu lacrimile. Eram furios pe mine însumi, mă credeam mai tare.
Aveam o tonă de întrebări pe care nu i le pusesem despre toți oamenii aceia care intraseră și ieșiseră pe ușa din față, oricâte li se întâmpla. Mi se părea vulgar tot ce era în jur. Îl auzeam contrazicându-mă, gloria e a voastră, gloria e a voastră, doar să știți cum să vă apropiați de ea. Pe care ușă.
Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru asculta țeapănă slujba. Îmbrăcată în haine închise la culoare, nu negre, fața palidă îi părea și mai palidă. Nu-și dezlipea ochii uscați de pe chipul rigid al lui Moș Nibi. Din când în când își mușca buza de jos. Suportam cu greu. După ce l-au coborât în groapă, cât împărțea coliva cerșetorilor, m-am retras pe aleile cimitirului, să-mi revin. Când m-am întors, n-am mai găsit-o nici la mormânt, nici în capelă, nici la poarta cimitirului. Nimeni nu știa să-mi spună unde dispăruse.
Am căutat-o peste tot, gândindu-mă că poate i s-o fi făcut rău. Nu era nicăieri. Am plecat spre casă. Am sunat la ușă. N-a răspuns nimeni. M-am plimbat o vreme pe străzi, întrebându-mă unde dispăruse. Am sunat din nou la ușă. În zadar. Când s-a lăsat întunericul, am urmărit din stradă ferestrele apartamentului, sperând să zăresc o lumină. M-am învârtit pe străzile fără personalitate, fără niciun chef să mă întorc acasă. Voiam s-o văd. Voiam să știu unde este. Voiam să-i mai vorbesc. Acum aveam convingerea că am ce să-i spun. Îmi zburau prin cap vorbe pe care nu fusesem în stare să le spun noaptea trecută. Mi-o imaginam la lumina unei veioze, scriindu-mi epistole incoerente, femeiești, cu pagini care se contraziceau între ele. Știam că nu era omul, era prea deșteaptă să se pună pe scris și mai ales să mă lase să citesc. Îmi plăcea însă această scumpă tortură.
Întunericul se încăpățâna să reziste dincolo de ferestrele apartamentului. Când nu mi-am mai simțit picioarele, am urcat. Am visat toată noaptea că mă caută și că singurul în stare să-i spună unde sunt era Moș Nibi, pe care nu reușea să-l audă.
N-am mai văzut-o.
Niciodată nu mă mai simțisem atât de deprimat.
După vreo lună, a venit un camion care a încărcat toate lucrurile din casă. După altă lună, s-a mutat în apartamentul lui Moș Nibi o familie cu doi copii.
Nu știam nici măcar cum se cheamă strada aia cu casa cu glicină. Îmi ridicasem poalele înainte să ajung la gârlă.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
