Poveste la un schit

Martorul – 7

E de mult ziuă.

Stau pe treptele blocului fără nici o treabă. Petrecerea de astă-noapte m-a obosit şi furnicăturile dureroase care mi-au alergat prin picioare până către dimineaţă m-au împiedicat să dorm. De obicei dorm foarte puţin, somnul meu e scurt şi alungat de multe ori de monştrii care umblă în visele mele colorate. Când mă trezesc, rămân un timp nemişcat, cu ochii urmărind încet întunericul din jur, într-o stare de veghe prelungită. Îmi dau seama că am alunecat iarăşi în somn abia când mă sperii din nou de vise. De mult timp toate se urmează în felul acesta, încât nu ştiu o altă cale de a-mi petrece nopţile. Cu primele fire de lumină care îndepărtează întunericul din cămăruţă mă trezesc de-a binelea. Iarna, mult mai devreme, stau în capul oaselor,  încovrigat, aşteptând lumina. Abia atunci ies.

            E foarte multă linişte în jur. De undeva, din vreuna din camere, sau poate dinspre căsuţele cu tablă roasă de rugină şi muşcate la ferestre răzbate, abia auzit, un cântec la fluier. Mai de aproape, se aud la răstimpuri vorbe strigate într-o limbă străină şi împuşcături, probabil vreun televizor deschis pentru copii. Şuieratul rar al unui tren, foarte îndepărtat, nu reuşeşte să tulbure pacea locurilor.

            Stau cu capul dat pe spate şi urmăresc cerul. Nori când albicioşi, când cenuşii, rupţi unul de altul, se aleargă dintr-o zare în alta. Soarele arde în golurile dintre nori, într-un aer albastru şi curat, apoi toate se întunecă şi se răcesc până când vântul poartă mai departe fâşiile zdrenţuite de nori. Îmi place să mă încălzesc, apoi să urmăresc cu privirea umbrele late şi reci ale norilor alunecând peste pământ, case şi lucruri. Toate îşi schimbă culoarea. În clipele în care umbra trece peste mine, îmi privesc cu atenţie braţul pe care îl întind în faţă. Pielea are o culoare în lumină şi o alta în umbră, dar în zadar încerc să prind cu privirea hotarul mişcător dintre ele, tremurător, în care, lumina şi umbra amestecându-se, nu se mai distinge nimic şi ochii mi se închid singuri. Braţele copacilor îşi tremură stolul de frunze în bătaia vântului, dar nu e frig.

            E duminică. Duminicile mi s-au părut întotdeauna fără rost şi întotdeauna mi-au mirosit a lucruri închise multă vreme în cufere. Mă întristează. Am aşteptat mereu, pe treptele astea, sau în altă parte, să se întâmple ceva, să dispară mirosul de vechi, oamenii să iasă din case. Nu cred că lenevitul în pat odihneşte. Când înţeleg că lucrurile se repetă şi nu se întâmplă nimic, mă cuprinde o agitaţie care creşte până simt că îmi tremură, uşor, buzele. Atunci nu mai pot sta locului. Umblu. De obicei, când e vremea frumoasă, mă duc să mă întind pe câmpul meu cu iarbă înaltă, unde e aceeaşi linişte, dar nu de duminică, pentru că acolo aşa este întotdeauna. Îmi târăsc apoi picioarele  pe toate străduţele de la marginea oraşului, până la podul înalt de peste calea ferată, de lângă gară, sau şi mai departe. Îmi lipesc faţa de geamurile murdare ale crâşmelor în jurul cărora miroase a borhot şi râd de gesturile dezordonate sau de lacrimile pe care le ştiu de multă vreme. Mă întorc când simt că se apropie înserarea şi privesc casele, pe o parte şi pe alta a străzii, pe rând. Se aprind luminile în toate, se aud glasuri şi râsete. Străzile şi curţile sunt aproape goale. Nu înţeleg ce se întâmplă dincolo de acele ziduri. Într-una, într-o sută de case e la fel, în fiecare duminică, şi pe măsură ce mă apropii de cămăruţa mea, agitaţia din timpul dimineţii reapare, nu înţeleg ce e cu mine, mă simt ca fugărit, aş vrea să văd pe cineva sau să-mi vorbească cineva, nu mă pot întoarce şi umblu mai departe până când întunericul înghite totul, dar atunci luminiţele uşor roşiatice sau uşor gălbui sclipesc prin ferestre şi mai atrăgător. Aproape mă cuprinde panica. Mă întorc la mine, frânt de oboseală, dar tot nu reuşesc să scap de visele colorate. Urăsc, cât se poate, duminicile.

            Încep să bată clopotele unei biserici. Câteva bătrâne îşi mişcă mărunt picioarele într-acolo. Sunt singure şi au fost obişnuite de când se ştiu cu frica lui Dumnezeu, pe care nici războaiele, nici moartea neaşteptată a rudelor, nici distrugerea bisericilor nu le-a zdruncinat-o. Dar ceilalţi?

            Treburile religioase şi bisericeşti mă îngrozesc. M-a dus aceea pe care o luam drept maică-mea, după mai multe zile de post cumplit, într-o casă fără icoane, căreia îi zicea biserică, unde se strânsese multă lume. Eram mic şi foarte curios. Un bărbat fără vârstă, înalt, cu o privire aspră şi voce tunătoare, citea dintr-o carte. Îi răspundeau îngânând uşor ceva ca un cântec. Se legănau în melodia monotonă, glasul puternic al bărbatului striga ceva, cântul renăştea din toate piepturile, se atingeau unii pe alţii, nu ştiu dacă de oboseală, datorită îmbulzelii sau pentru că aşa trebuia, tremurau cu toţii, mi s-a făcut frică. Am tras cât am putut de tare de fusta maică-mi. S-a aplecat spre mine, continuând şi ea să cânte, m-a luat în braţe, dar parcă era o altă femeie. Am văzut de aproape chipul ei străin, cu privirile pierdute, în transă. Am văzut de aproape şi capetele celorlalţi care cântau la fel, legănându-se, se depărtau şi se apropiau de mine cu gurile deschise, întindeau braţele, mâini pluteau spre mine, capete imense şi mâini tremurând. De-aş fi putut vorbi, aş fi urlat de groază. Cu o clipă înainte să leşin, ceva ca un foc pleznea sub fruntea mea, dar n-am mai simţit durerea. Am simţit-o mai târziu, prinzându-mi fruntea şi tâmplele ca într-un cleşte, timp de două zile. Sunt primele dureri de cap îngrozitoare pe care mi le amintesc, mă tăvăleam pe pământ de unul singur, îmi apăsam fruntea şi tâmplele cu degetele, încercam să stau nemişcat să opresc în loc toată acea clătinare a lumii care îmi smulgea ochii din orbite. Nu puteam cere ajutor nimănui, mă ascundeam de lumină, în capul meu mă rugam de cineva să mă scape de dureri. Ea, chiar dacă ar fi ştiut ce e cu mine, nu m-ar fi putut ajuta, pentru că în acea dimineaţă s-a întors beată şi eu nu existam. Când au încetat durerile, un timp mi-a fost frică să mă mişc şi nu-mi venea să cred că lumina nu mai arde şi pământul nu se mai clatină. Oricât de mic eram, am refuzat să mai merg cu ea la acele întruniri şi nici ea n-a insistat să mă ducă. Niciunul dintre penticostalii aceia sau ce-or fi fost n-a venit când a dispărut. După ce-şi pierduse subţirimea de altădată şi umplea patul cu proporţiile ei nemăsurate, izbucnite brusc, a gemut uşor, multă vreme, iar veghea mea, în timpul căreia îi atingeam părul cu vârful degetelor, era fără folos. Într-o seară s-a ridicat anevoie şi a plecat. Nu ştiu unde. Am aşteptat-o până am adormit. După câteva zile au venit nişte bărbaţi necunoscuţi şi m-au luat cu ei într-o maşină. Ne-am dat jos în faţa unei clădiri înalte, cu ziduri foarte groase şi reci, am intrat într-o încăpere largă, răcoroasă, asemenea unei pivniţe, cu un singur bec. Mi-au arătat o femeie întinsă pe o masă de piatră, m-am ridicat în vârful picioarelor să văd mai bine şi parcă semăna cu ea, dar nu sunt sigur. Apoi au ridicat-o, au aşezat-o într-o cutie pregătită dinainte şi am plecat iar. Ne-am oprit la unul din cimitirele oraşului, unde fusese săpată o groapă adâncă. Numai eu şi bărbaţii pe care nu-i ştiam. După ce s-a terminat totul, am rămas ghemuit lângă moviliţa de pământ proaspăt, uşor gălbui. Nu cred să fi fost ea. Stând ghemuit, am văzut un căţeluş puţin mai mare de-o palmă, tremurând de frig. I-am mângâiat urechile şi spinarea până s-a întunecat. Mi se făcuse frică. Nu ştiam să mă întorc. Am rătăcit mult pe străzile oraşului, cu el în braţe. Era a doua oară când umblam singur de la un capăt la altul. Când am ajuns, luna roşie şi rotundă era de mult în miezul cerului. Am adormit ţinând în mâini căţelul care tremura fără încetare. A crescut mare şi rău. Nimeni n-avea curajul să se apropie de mine. Mi-a plăcut asta. Mă însoţea pretutindeni. Întocmai ca mine, detesta toate animalele, pisicile mai ales. Torc, se linguşesc pentru mângâieri, sunt inutile. Le fugărea fără cruţare, sfâşiindu-le când le prindea. Îl lăsam după voia sa. Într-o zi l-a lovit o maşină. L-am luat în braţe, dar, cu ochi răi, m-a muşcat. Ştiu că de durere. A tresărit până s-a liniştit de tot…

M-am gândit mult ce să fac cu el. L-am aşezat într-o cutie de carton, pe care am cărat-o până la cimitirul unde îl găsisem. Am scormonit cu o lamă de fier ruginit în pământul din fericire umed şi în gropiţa de câteva palme adâncă am aşezat cutia. Atunci a apărut un bărbat pletos, cu ochii înspăimântător de negri şi cu multă barbă, îmbrăcat într-un anteriu negru până la pământ. Mi-a spus că toate fiinţele de pe Pământ merită un tratament egal, pentru că aparţin lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă văzuse ce făcusem, nu mi-a spus niciodată, doar mai târziu, trecuseră multe luni, povestea cum se întâmplase să se afle, în ziua când au îngropat-o pe aceea socotită drept maică-mea, la bisericuţa cimitirului, unde slujea un frate de-al său de cruce şi de unde se aproviziona cu lumânări pentru schitul său din munte şi, zărindu-mă, mic, cocoşat, singur, nedumerit, neînţelegând prea bine ce se întâmplă, vizibil neştiutor, s-a gândit să mă ia cu el, dar nu avusese curajul. Multă vreme îi păruse rău, de fiecare dată când coborâse în oraş pentru provizii îl întrebase pe preotul frate de cruce dacă mă mai văzuse. Când m-a zărit din nou, era demult hotărât să mă ia cu el. L-am urmat fără pic de împotrivire, fascinat de ochii atât de negri că păreau să arunce flăcări. Am străbătut oraşul până la gară, am urcat într-un tren, m-a aşezat pe banchetă lângă el, după ce a scos dintr-o traistă un colac rumen, pe care l-am molfăit tot drumul. M-a întrebat o singură dată dacă îl aud şi dacă înţeleg ce spune, am încuviinţat din cap, după care n-a mai scos o vorbă, a închis ochii şi pe chipul său s-a lăsat un văl de pace. Am coborât într-o gară de munte şi am mers mult pe jos, prin pădure, mă dureau picioarele, abia reuşeam să mă ţin de paşii lui rari şi egali. Am ajuns la un schit din apropierea unui pârâu limpede şi a unei peşteri spre care urca o scară de lemn. Niciunul dintre cei câţiva călugări care trăiau în chilii scunde din lemn văruit nu l-a întrebat nimic. M-a lăsat să fac ce doresc, să umblu prin pădure, să urc în peşteră, să încerc să prind păstrăvii iuţi cu mâna, să mă tăvălesc prin iarbă, să-mi închipui jucării caraghioase din nuiele şi crengi uscate. Nu-mi cerea să-l ajut, nici să particip alături de el la slujbele din bisericuţa de lemn. Pe urmă, mi-a spus că e timpul să mă înveţe tot ce ştia. Mă lua cu el pretutindeni, îmi descria copacii, ierburile tămăduitoare, felurile de flori, animalele şi rosturile lor, păsările şi rosturile lor, insectele şi rosturile lor, anotimpurile şi rosturile lor. Îl ajutam să taie, să care şi să stivuiască lemnele din pădure, să îngrijească vreo doi stupi şi să strângă mierea în oale mari de lut, să culeagă sunătoare, muşeţel, păpădie, iarbă creaţă, pe care le usca pe pridvor şi le agăţa în mănunchiuri groase de grindă, să refacă stăvilarul din pietre în spatele căruia apele reci ale pârâului se linişteau ca într-un bazin, colcăind de peşti mărunţi, să cosească iarba înaltă şi aspră, pe care o strângea căpiţe pentru hrana de iarnă a celor două capre cu ugerele cât căldările, să care oalele cu lapte într-un beci întunecos, unde separa brânza de zer în doniţe de lemn de culoarea gutuii. Am aflat legende despre munte, peşteră şi pâraie. M-a învăţat leacuri pentru sângerări, umflături, muşcături, scrânteli de oase. Mi-a arătat bolta cerului, noaptea, numindu-mi stelele şi spunându-mi poveşti incredibile despre numele lor. Mi-a explicat de ce trăia mâna aceea de călugări în creierii munţilor, care sunt păcatele lumii, cum îl căutau pe Dumnezeu, în linişte şi izolare, şi cum se străduiau să-şi desăvârşească mintea cu cărţile sfinte, dar şi cu alte scrieri ale înţelepţilor vremurilor de demult. M-a îndemnat să citesc acele cărţi, să scriu şi să socotesc, şezând lângă mine, ca şi cum ar fi fost fericit că citim, scriem şi socotim împreună. Fiecare pagină pe care o întorcea o descria ca pe o lume mirifică în aşteptarea noastră, sub fiecare cuvânt zăceau comori asupra cărora zăbovea cu nesfârşită răbdare, le descria ca pe nişte fiinţe care se născuseră la începutul lumii, străbătuseră veacurile scuturându-se din când în când de praful timpului, îmbogăţindu-se cu sensuri a căror descoperire îţi bucura sufletul, unele se ofileau pe drum şi erau uitate, altele îmbătrâneau, dar se aureau cu înţelepciune, altele se păstrau zglobii şi jucăuşe de parcă s-ar fi adăpat la izvorul vieţii veşnice, asemenea oamenilor sunt şi cuvintele, îmi spunea. Multă vreme n-am înţeles mare lucru, dar îl ascultam fericit că îmi vorbeşte, ochii lui ca două flăcări negre străluceau, mai ales seara, când aprindea o lampă cu gaz, avea o voce sonoră care făcea să răsune pereţii, când cânta vreun psalm, îl ascultam fascinat, uitând unde mă aflu, cine sunt, cum arăt, încotro mă îndrept. Întorcea pagina şi altă lume ni se deschidea în faţa ochilor, pătrundeam şi în aceea, de parcă am fi fost sortiţi să-i fim stăpâni. Încet-încet, începea să-mi placă să scriu toate acele cuvinte cu atâtea sensuri ascunse, să le aşez unele lângă altele, să le schimb ordinea, să le fac să povestească ce nu povestiseră încă. El dădea din cap, încântat. Nici nu ştiu când se aşternuse anotimp peste anotimp şi el nu mai scria şi socotea o dată cu mine, ci doar şedea alături, urmărindu-mă cu desfătare, cu vorbe de îndemn care mă făceau să tresalt, apoi nici nu mai era de faţă, văzându-şi de treburile schitului. Până în a patra sau a cincea vară citisem toate ceasloavele, catastifele, cărţile ferecate în piele, cu colţuri din fier, cu pagini groase şi îngălbenite, unele împodobite cu desene înflorate, altele cu litere şterse de vreme şi cu însemnări pe margini, făcute de vreun călugăr sau preot sau învăţăcel sau student din vechime, atât de impresionat de cele citite, încât simţea nevoia să-şi aştearnă un gând, ori, dimpotrivă, socotind că merită să fie menţionate un incendiu, o răzmeriţă, o epidemie, o îngrozitoare furtună, o secetă în care lăcustele vor fi devastat câmpurile, urmată de o foamete cumplită, o schimbare de domn sau o nuntă boierească de pomină care se petrecuseră în vremea cât studia cartea sau pur şi simplu în viaţa sa. Am citit şi răscitit evanghelii, biblii, relatări despre sfinţii părinţi ai creştinismului, istorii despre popoare barbare care dispăruseră demult de pe faţa pământului, însemnări despre luptele, vitejiile, temerile şi smerenia unor domni din veacuri trecute, care obişnuiau să zidească biserici şi mânăstiri, descrieri de munţi, animale, păsări şi plante, jurnale ale unor călătorii în Lumea Nouă, făcute cu gândul răspândirii învăţăturii lui Dumnezeu. De câte ori mă găsea stând gânditor în pridvor, sau pe marginea stăvilarului, sau sprijinit de scara urcând în peşteră, sau rezemat de vreo claie de fân, călugărul cu barbă multă  şi flăcări în loc de ochi se aşeza lângă mine, respirând rar. După un timp, îl auzeam vorbind despre sfinţi, animale fabuloase, pietre rare, cărţi de căpătâi, faraoni, mări şi oceane îndepărtate, mânăstiri cocoţate pe vârfuri de stânci, domnitori sângeroşi, războaie care pustiiseră lumea, fără s-o schimbe, basme cu voinici întotdeauna victorioşi şi domniţe cu plete blonde împletite în cozi până la şale, o Ţară sfântă în care se vor fi petrecut cândva minuni mereu şi mereu demne să fie povestite, generaţie după generaţie. Uitasem că pe lume mai există şi altceva decât schitul, peştera şi împrejurimile în care nu simţeam nevoia să mă aventurez. Uitam de durerile de cap, care veneau sau reveneau la foarte mari intervale de timp, când mă ascundeam în pădure sau în peştera îngheţată, din tavanul căreia picurau în ritm egal stropi uriaşi de apă. Călugărul meu pleca la câteva luni la oraş, de unde se întorcea cu provizii de lumânări, gaz, feştile şi multe de-ale gurii. Niciodată n-am simţit nevoia să-l însoţesc. Dar îl aşteptam mereu cu nerăbdare, ca şi cum m-aş fi temut că nu se mai întoarce. Iar într-o zi chiar nu s-a mai întors, am aflat după un timp că fusese zdrobit, împreună cu alţii, într-un accident de tren. Eram de cinci ani, poate chiar şase, printre acei călugări care nu-mi adresaseră în tot acest timp măcar o vorbă. Nu băgasem de seamă, până în ziua în care au fost anunţaţi de moartea fratelui lor, pe care l-au adus cu o căruţă să-l îngroape lângă pădure. Atunci mi-au spus că în chilia lui, în care obişnuiam să dorm şi eu, se va muta un novice de curând sosit, căruia abia îi dăduseră tuleiele. Am înţeles că trebuie să plec. Dar nu s-au purtat rău cu mine, mi-au lăsat merinde pentru drum, mi-au pus într-o traistă o carte a celui mort, mi-au dat bani de tren, iar tânărul novice m-a petrecut până la intrarea în defileu. Nu mă simţeam alungat, eram doar trist, presimţeam că într-o zi trebuia să plec, nu era lumea mea, nu ştiam şi nu eram în stare să mă rog. Am încercat să descifrez cartea scrisă cu litere atât de mărunte, încât îmi fugeau ochii. Scria că se străduia să descifreze adevărul din faptele vieţii. Adevărul pe care îl vom cunoaşte ne va face liberi. Nu ştiu dacă a reuşit, n-am putut citi decât primele două pagini, nu înţelegeam nimic. Mai târziu am rătăcit cartea.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)