Stelian ȚurleaStelian Țurlea
24.03.2021

Poliţistu’ lu’ Peşte!

Greuceanu – roman (cu un) poliţist – – 4

Pălărie pe ochi, ochelari negri, guler ridicat, haină de blugi ajustată pe talie, mâinile în buzunarele pantalonilor evazaţi. Parcă m-aş deghiza. Chiar asta cred când pornesc în misiune; de fiecare dată e ca şi cum m-aş pregăti să dau în vileag o bandă care terorizează lumea.

De mic mi-a plăcut să-i prind p-ăia răi, jocul care mă amuza cel mai mult era de-a hoţii şi vardiştii. Mereu am vrut să fiu vardist, să alerg după ăi de fură, nici nu era greu, toţi se-nghesuiau să joace rolul hoţilor, văzuseră prin filme că sunt plini de bani şi umblă în maşini scumpe, cu femei aiuritoare agăţate de braţele lor. Vardiştii abia de-şi trăgeau pârţurile, aşa-mi şi ziceau, Greuceanu Pârţulică face lampa tot mai mică, n-avea nici un sens, mă lăsa rece.

Dar cred mai mult că vardiştii aveau o faimă proastă pentru că lumea nu văzuse decât miliţieni d-ăia cu capul pătrat, făcuţi pe puncte, care nu ştiau decât să te salte şi să te bată c-aşa primiseră ordin, sau ziceau că eşti duşman al poporului, sau nu ieşeai cu ploconul, sau nu le plăcea mutra ta. Vardişti sau miliţieni, pentru toţi era totuna, şi pentru mine. Nimeni nu văzuse miliţianul că se duce şi-l înhaţă p-ăla care-a furat. Asta voiam să fac. N-o să mă apuc acuma să spun cum erau vremurile, cine n-a trăit asta n-o să mă creadă.

Vrei să te dai cu ăştia care aşteaptă să le pice para mălăiaţă, măi Pârţulică? Dar eu văzusem într-o cutie cu poze din podul bunicului un vardist care se holba la tine, drept de parcă înghiţise un ciomag, cu centurion lat, uniforma uşor boţită, mustăţi enorme răsucite, ochi bulbucaţi şi şapca uriaşă ţinută la subţioară de braţul strâns lipit. Pe spatele cartonului îngălbenit cineva scrisese cu o cerneală care fusese pe vremuri violetă «Înainte să-l prindă pe Terente».

Cine era Terente? am întrebat.

«Ehei, ce vremi!» a oftat bunica, îşi cam pierdea minţile şi rămânea cu privirea fixată într-un punct, de parcă de-acolo ar fi urmat să răsară vreo nălucă şi aşa o fi fost şi atunci, că parcă se vedea cu mult înaintea ultimului mare război, nu vorbea niciodată de vremurile alea, şi nici a doua oară când am întrebat-o cine-a fost Terente nu mi-a răspuns, nu mi-a zis nici măcar cine era vardistul cu mustăţile răsucite, nu era cineva din familie, şi în scurt timp bunica a murit şi n-am mai avut pe cine întreba. Şi pe urmă am uitat.

xxx

Am intrat în poliţie certându-mă cu toată lumea, că asta nu-i meserie, c-o să-mi plâng zilele, c-o să rămân pe drumuri când m-or da ăia afară de incapabil, că fac de râs familia, dădeam din cap la toate, băiatul ăsta-i dus cu pluta şi-or fi zis cu toţii.

N-au trecut mulţi ani şi s-a schimbat regimul, abia apucasem să mă obişnuiesc şi era sigur c-o s-o iau de la capăt.

Nu ştiu ce-am făcut în poliţia asta nouă de le-a plăcut şi m-au trimis o juma’ de an la o şcoală, unde tot ce-am învăţat a fost trasul cu pistolul şi artele marţiale, astea m-au dat gata, primul am fost. P-ormă m-au dat la o secţie care avea nevoie de oameni pe stradă, aşa că patrulam şi fluieram, nu singur, da’ nu-i vreun chi-chirez să fluieri după maşini nici când eşti în grup, când am făcut-o singur oi fi călcat pe unii pe bombeu, s-au plâns rău şi m-au retras.

Am ajuns conţopist, la arhive.

Îndosariez.

Clasez.

Aşez pe căprării.

Fişez.

Adică-s la munca de jos. Da-mi place. Pun ordine. Dacă vrei dosarul cutare din anul cutare, cu mardeiaşul cutare, ţi-l dau pe loc. Totu-i aranjat pe nume, probleme, ani, alfabetic şi cronologic. Colegul meu zice că-i muncă degeaba, nu merită. Nu cred. Şi peste cincizeci de ani, dac-o mai fi arhiva asta, găseşti orice vrei în cinci clipe. Mai am de lucru până s-o termin, nu mă plâng, dar sunt pe drumul bun.

Uneori dau peste dosare despre care auzisem că s-au pierdut, ascunse în spatele rafturilor, n-am de ce să cred că au fost puse acolo dinadins, puteau să alunece. Şeful mi-a zis s-o las moartă, să fac un rând cu dosarele pierdute şi găsite, poa’ să fie nevoie de ele în vreo zi, deşi nu prea crede. Am rafturi cu schimbări de domicilii, rafturi cu neidentificaţi, rafturi cu criminali în serie, nu-mi închipuiam să fie atâţia, rafturi cu urmăriţi, câtă frunză, mai multe rafturi cu nupuri, ăştia-s ăia cu neîncepere de urmărire penală, care-au scăpat adică, nu stau eu să judec dacă pe drept sau c-au uns rotiţele care trebuie când trebuia. Uneori mă-ntreb de ce stau toate dosarele astea aici la poliţie şi n-au ajuns la judecător. Dar e un răspuns prea greu de dat.

E greu nu cu dosarele, ci cu hârtiile cu reclamaţii care se strâng cu nemiluita. Nici n-am crezut că atâţia oameni se plâng de una sau de alta, mulţi se află-n treabă, n-au ce face, îşi toarnă vecinul că lasă gâsca să pască pe stradă şi gâgâie prea strident când o sperie copiii sau că ăl de-alături nu iese şi el să sape florile în faţa blocului.

Dar mulţi au probleme, certuri, încăierări, ciomăgeli, înjunghieri, capete sparte, furturi, scandaluri, ameninţări cu moartea, cu focul, cu şantajul, pentru fiecare caz trebuie să existe o rezoluţie. Înainte să le aranjez într-un raft, citesc atent. Mă obişnuiesc cu stilul reclamaţiilor, încep să cunosc rezoluţiile, dacă există, mă mir uneori cum de n-au făcut legături între cazuri, dacă până şi mie îmi sar în ochi o fi ceva, dar nu se face să atrag atenţia cuiva, şefu-i şef, nu te vâri în oala lui, dacă nu vrei să-ţi ardă una peste ceafă. Scatoalce d-astea am tot primit.

Am observat de câteva ori nişte inadvertenţe care prea săreau în ochi şi le-am spus şefilor. O dată a mers şi-a venit unul de mi-a strâns mâna, rezolvase cazul şi primise o recompensă, dar cum erau şi alţii de faţă când i-am spus ce observasem, a ţinut să mă răsplătească c-o bere, să nu se spună-n secţie că-i cărpănos. Altădată a mers din nou şi-am auzit c-au prins un şmanglitor demult căutat. Dar pe urmă au început să se uite chiorâş la mine, prea mă băgam ca musca-n fundul calului, să-mi văd de treaba mea, pentru care eram plătit! Mi-am văzut.

N-am renunţat să citesc atent toate reclamaţiile, cu rezoluţii sau nu, care ajung pe masa mea. Multe mai sunt! Aşa mi-au căzut ochii pe foile care vorbeau de diamantele şlefuite.

(fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)

Foto autor: Cristina Ţurlea