Stelian Țurlea În absența tatălui – 9
De câte ori ne vedea, pe mine şi pe fratele meu mai mic, încerca să ne ţină de vorbă, ne întreba cum merge şcoala, dacă mai ştim ceva de tata, dacă mama tot bosumflată e, ne străduiam să-l evităm şi el nu se lăsa, aducea mereu câte ceva, biscuiţi, bomboane sticloase, dar noi dădeam din cap că nu vrem, ne stricăm dinţii, era foarte surprins,
toţi copiii mănâncă bomboane, nici măcar nu se găsesc, habar n-aveţi cât am umblat după astea, care chiar sunt deosebite, zicea,
dar noi continuam să dăm din cap că nu vrem, o dată fratele meu a rămas cu ochii pironiţi pe punga de hârtie desfăcută în care se vedeau nişte bomboane sub forma unor păpuşele de culoarea cicorii cu lapte, mi-era teamă c-o să-l învingă pofta şi i-am dat peste mână,
ţi-am cumpărat şi io, i-am zis, ţii minte că nu ţi-au plăcut,
când mi-ai cumpărat, a întrebat,
eşti uituc, am strigat la el,
dar n-a mai întins mâna şi bărbatul de la Secu a înţeles că n-are rost să insiste, a băgat punga în buzunar şi s-a-nchis în camera lui.
Când mi-ai cumpărat, m-a întrebat imediat în şoaptă fratele meu, în vreme ce-l împingeam în camera noastră, la lecţii,
ei, şi tu, i-am zis, ţi-am cumpărat şi gata, nu-nţelegi că n-ai voie să iei de la omul ăsta,
aha, a spus şi asta a fost tot.
După-amiază, când îmi făceam lecţiile în camera mare, în care dormeam acuma toţi trei, lăsam toate uşile deschise, înainte să dea frigul, să aud dacă vine cineva în curte, era mai simplu să luăm un căţel, dar vecinii care locuiau în partea din faţă a casei nu suportau animalele, ne-au spus că dacă văd vreunul îi dau otravă, n-am avut curajul să-i pun la încercare, dar lăsam uşile deschise mai mult degeaba, mă cufundam în lecţii şi nu mai auzeam nimic, nici pe bărbatul care se mutase în casa noastră nu l-am auzit când a intrat, m-am trezit cu el în spatele meu, eram de-a dreptul speriat, fratele meu sunt sigur că-l văzuse, dar nu mă avertizase deloc,
ce frumos învăţaţi, s-a trezit spunând vecinul,
întorsesem capul spre el atât de mult că mă durea gâtul, dar nu-mi venea să nu mă uit, era prima oară doar în cămaşă, una care fusese probabil albă, dar se făcuse gri de la atâta purtat şi spălat, cu mâneci lungi şi largi şi gulerul tot răsfrânt, vârâtă neglijent în pantalonii legaţi cu o curea neagră şi lată de care atârna într-o parte tocul unui revolver de la care nu-mi mai puteam desprinde privirile, s-a prins imediat, a dus mâna la toc, a scos un pistol negru, am dat fără să vreau înapoi,
stai liniştit, a zis, vreau doar să ţi-l arăt, ai mai văzut vreodată un revolver,
am dat din cap că nu,
fratele meu a şi zis, nici eu n-am văzut, dar mi s-a părut că pe el nu-l bagă în seamă,
vrei să-l ţii, m-a întrebat,
am dat din nou din cap că nu,
ţine-l, nu muşcă, nu ţi se întâmplă nimic, are piedica pusă,
nu voiam, dar insista şi insista, am întins mâna şi mi l-a aşezat în palmă, era rece şi foarte greu, nu-l voiam, l-am pus îndată pe masă,
nu vrei să te mai uiţi la el, m-a întrebat,
nu voiam, l-a luat şi l-a vârât în toc,
într-o zi o să faceţi la şcoală şi trageri, dar nu cu pistoale dintr-astea, ci cu puşti, toată lumea trebuie să ştie să tragă, să ne apărăm, sunt duşmani peste tot,
mi-am amintit că mai auzisem vorba asta la un bărbat, când întrebasem de ce în multe seri de vară cerul e măturat de fascicule luminoase care se încrucişau, de parcă ar căuta ceva,
chiar caută, spusese omul ăla, prind avioanele duşmanilor care vin să paraşuteze partizani,
ce-s ăia, întrebam eu ca prostul, nimeni nu-mi spunea şi n-am văzut niciun avion prins de fasciculele luminoase, degeaba şedeam în curte până noaptea târziu, uitându-mă la cer,
o să te iau într-o zi la trageri să vezi ce frumos e, m-a trezit din visare vecinul, poate când te faci mare vii la noi, o să ai de toate, nu vrei, îţi spun eu că e frumos,
nu-i mai răspundeam, habar n-aveam ce să-i zic, şi înainte să apuc să mai deschid gura s-a-ntors şi a plecat, mi-a luat o groază până am reuşit să-mi continui lecţiile.
Nu venea nimeni să-l viziteze şi în puţinele seri cât rămânea acasă nu ieşea nicăieri, se auzea prin perete o muzică, îşi adusese probabil un difuzor sau un aparat de radio, muzica egală în intensitate şi discuţiile transmise răsunau până dimineaţa, de parcă ar fi stat treaz aşteptând ceva, auzeam zumzetul şi când mă spălam pe ochi înainte să mă duc la şcoală, pe urmă era linişte cât era plecat. Într-o seară, abia se întunecase, eram din nou singuri, eu şi fratele meu mai mic, a venit acasă împreună cu alt tânăr ca şi el, s-au închis în cameră, s-a auzit din nou muzica şi pe urmă s-au luat la ceartă, strigau unul la celălalt, îşi reproşau ceva, nu înţelegeam mare lucru, auzeam fără să vreau din când în când, reveneau mereu vorbele unuia, nu ştiam cine le spune,
trebuia să tragi în ei,
cum să trag, dacă n-aveau nicio vină, zicea celălalt,
habar n-avem că n-aveau vreo vină, răspundea primul, mie îmi e destul că se împotriveau,
iar celălalt nu se lăsa, nu vezi că se împotrivesc toţi,
iar primul ridica vocea, asta nu ne împiedică să mergem înainte, trebuie să se dea pe brazdă, îi putem trimite la Canal,
iar celălalt îl întrerupea, până la Canal e mai simplu ce-ţi spun, tragi în ei să nu se mai împotrivească, mama lor de chiaburi,
o vreme nu s-a mai auzit nimic, dar au luat-o de la capăt şi tocmai îi spuneam fratelui meu că ar fi bine să ne-nchidem în camera noastră, când am auzit o împuşcătură, mai târziu am înţeles că fusese o împuşcătură, nu mai auzisem până atunci vreuna, dar casa a răsunat de un zgomot teribil, ne-am speriat amândoi, mai ales în liniştea care a urmat, nici măcar muzica dinainte nu se mai auzea, n-am mişcat niciunul, într-un târziu fratele meu mai mic a şoptit,
ce-a fost asta,
am ridicat din umeri, am ieşit amândoi tiptil în antreu, apoi am întredeschis uşa holului spre ieşire, tocmai trecea val, vârtej tânărul care venise în vizită, m-a văzut, s-a oprit brusc,
ai telefon, m-a-ntrebat,
am scuturat din cap şi şi-a continuat drumul în fugă, a ieşit în curte, unde apăruse bătrânul arţăgos care locuia în încăperile din faţă,
ce-aţi făcut, măi, băieţi, îi zicea,
au început să discute agitat, auzeam numai fărâme,
un accident, tataie, un accident, nimic altceva, spunea tânărul care îl întreba de telefon, bătrânul avea telefon, pe stradă doar el şi mătuşa mea care locuia câteva case mai încolo aveau telefon,
lasă-mă să sun repede
şi cred că asta a făcut, o vreme s-a lăsat liniştea şi pe urmă a fost o agitaţie cumplită, în faţa porţii a oprit un Gaz al miliţiei, în curte şi pe hol au tropăit mai mulţi oameni în cizme, se certau între ei în camera vecinului de la Secu, unul înjura tot timpul şi bombănea
dracu te-a pus să vii aici, nu puteai s-o rezolvi în altă parte, trebuie s-o scoatem la cap,
nimic altceva n-am mai auzit, pe urmă i-am văzut cărând ceva învelit într-o pătură verzuie, trebuie să fi fost foarte greu, gâfâiau trei inşi, cât pe ce să scape pachetul pe care l-au dus la Gazul de la poartă, în curte era unul care vorbea cu tânărul vizitator şi făcea pe şeful,
intraţi în casă, îi spunea bătrânului arţăgos, s-a rezolvat, n-aveţi ce mai vedea,
bătrânul insista să spună că de la el s-a dat telefon,
foarte bine, mi-aţi mai spus asta, răspundea şeful, acuma e totul sub control, intraţi în casă, nu mă faceţi să vă mai repet o dată,
ne-a văzut şi pe noi iţiţi în uşa întredeschisă a antreului,
în casă cu voi, a strigat, n-aveţi lecţii de făcut, la culcare,
şi cei care căraseră trupul au tropăit din nou pe hol, au mai scos nu ştiu ce din camera vecinului de la Secu, pe urmă au adus câteva scânduri late pe care au început să le bată în uşă şi atunci a venit mama de la serviciu, şeful din curte i-a cerut actele, a lăsat-o să treacă, pe urmă s-a grăbit pe urmele ei, mama ajunsese deja în hol,
o să sigilăm totul îi spunea şeful, să nu intraţi acolo, nici pe copii să nu-i lăsaţi,
mama a dat din cap şi pe urmă a intrat în sfârşit în casă. Tremura.
(din romanul „În absența tatălui”, apărut la Editura Leda, 2009)
