Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 16
De acum, lucrurile păreau să fie clare. Ne instalasem confortabil în fruntea seriei, la distanță de pigmeii ăilalți, și nu părea să fie vreunul în stare să ne dea peste cap. Eram mereu mai siguri pe noi. Acum ni se păreau firești uralele vulcanului în care intram înaintea jocurilor, fotografiile din ziare, biografiile în care de-abia ne recunoșteam și cârdurile de plozi dornici să ne atingă.
Unul singur nu-și pierduse capul, nea Gicuță. Pentru el încă nu se schimbase nimic și nu avea de gând să modifice vreo fărâmă din ritualul mersului nostru zilnic în beciurile Inchiziției.
– Nu vă-mbătați, copii, cu apă chioară! Drumul e lung, zicea.
Dar parcă ploaia de pietricele căzută pe capul nostru nu mai avea același efect.
Începeam să știm ce avem de făcut. Cum să ne apărăm de cei mai răi ca noi. Cum să ne ferim țurloaiele. Cum să-i atragem în capcane și să le vârâm goluri când le erau inimile mai liniștite. Uralele cu care eram primiți acasă rivalizau cu huiduielile din ograda altora. Nimeni nu voia să accepte că sunt și alții mai buni ca ei sau măcar mai bine pregătiți. Furia le lua mințile și, în timp ce în teren uitau de minge și căutau să ne rupă oasele, cât nu vedeau arbitrii, de pe margine buchete de înjurături se împleteau cu metafore anatomice nemaiîntâlnite și urlete indistincte. Totul era să-ți ții firea până la sfârșit, să nu-i provoci sau să răspunzi provocărilor. Când se termina meciul, ne luau în primire milițienii. Oricum, se simțeau și ei importanți.
Într-una din deplasările la munte am avut o surpriză cât Omul.
Lăsasem bagajele în camere, câte doi, și-am plecat în recunoaștere în jurul hotelului, să mai treacă timpul până la culcare. Când m-am întors, colegul meu mă aștepta în ușa hotelului, excitat ca un premiant care își așteaptă coronița:
– Băftosu naibii! În ce-ai călcat când ai plecat de-acasă?
Nu înțelegeam ce l-a apucat. Mă tot împungea cu degetele în piept:
– Zi-mi și mie, cum s-a lipit asta de tine? Mare băftos!
Tot nu înțelegeam.
– Ai să-nțelegi. Eu mi-am luat bagajul și-o să dorm cu frații bâlbâiți. Vezi să nu mă dai de gol și să afle nea Gicuță, că ne rade pe-amândoi. Poate o să am și eu nevoie să faci la fel, deși nu cred să dea peste mine o baftă ca asta.
Am tăcut, cum mi-a zis, i-am urat noapte bună antrenorului și am urcat la mine, curios.
În cameră mă aștepta Alis.
Era în fața oglinzii, în pantaloni mulați și un tricou care de-abia îi ținea sânii semeți. Ochii verzi s-au întors spre mine, absorbindu-mă în apa lor fără fund.
– Nu-i așa că te bucuri că mă vezi? spuse.
Eram atât de surprins, că am dat drumul ca un robot seriei de răspunsuri inteligente.
– Cum să nu?
– Mi-a fost teribil de dor de tine.
– Și mie.
– Dar eu te-am căutat, răule, mai spuse.
– Eu n-am avut când.
– A fost o adevărată peripeție să ajung în camera asta.
– Știi că nu e voie, nu-i așa? Știi că pot să-mi pierd postul dacă se află, nu-i așa?
– Nu ți-a fost dor de mine?
– Nu de asta e vorba. Știi că nu e voie, nu-i așa?
– Nu te bucuri că mă vezi?
– Cum să nu?
– Am fost nefericită fără tine.
– Cum ai fost?
– Pur și simplu nefericită.
– N-aș fi vrut să fii.
– Ești un rău, iubițel. Știu sigur că ți-a fost dor de mine.
S-a apropiat și cu mult înainte să mă atingă, mă amețise parfumul ei.
– Nu mă iubești deloc, spuse, prefăcându-se bosumflată.
– Poți să…
– Ba știu că mă iubești, dar nu vrei să recunoști.
Îmi puse un deget pe buze, mă luă de mână și mă trase după ea. Am căzut îmbrățișați pe unul din paturile înguste. Arcurile au mieunat scurt.
Un timp n-am scos niciunul nicio vorbă. Ochii verzi mă hipnotizau, sânii îmi transmiteau fierbințeala lor, parfumul mă sufoca. Începeam s-o doresc, doar nu eram de cârpă.
– Strânge-mă, spuse.
Era exact ce voiam să fac. Era ca și cum risipise un drog în jurul meu, simțeam cum mă cuprinde. Nicio șansă să-i scapi.
– Nu pot să cred că nu ți-a fost dor de mine.
– Ți-am spus că mi-a fost.
– Încep să simt asta. Dezbracă-mă repede.
– Chiar vrei?
– Nu fi prost.
– Să-i anunț să nu intre.
– Nu trebuie să anunți nimic. Avem toată noaptea pentru noi.
– Și dacă vine…
– Nu vine nimeni, am aranjat.
– Cum? Cum ești atât de sigură?
– Am aranjat, nu ți-ajunge? Te vreau acum.
A fost ca o explozie totul. O priveam, pe urmă, cum se întinde lângă mine ca o pisică și nu-mi venea să cred. Avea un trup de manechin, cu sâni semeți, care străluceau acum de transpirație. Am apropiat cele două paturi, să stau mai comod cât o privesc. Era încântată că o admir, se simțea din nou stăpână, cum fusese cu minute mai devreme. Mă întrebam cum de s-a întâmplat. Eram mândru de mine, posedasem o femeie pe care o jinduiau toți, îmi imaginam cum ar trage de mine să le povestesc, dar eram trist. O priveam cât e de frumoasă și eram trist. Ceva era cum nu trebuia să fie, ca o nemulțumire adâncă. Eram bucuros că se întâmplase, dar mă simțeam stingher, de parcă îmi fusese smuls ceva ce trebuia să-mi rămână numai mie.
Simțeam o apăsare.
Mă simțeam singur.
Nu-i puteam spune nimic, eram convins că n-ar fi înțeles sau că n-ar fi știut ce să-mi răspundă. Se vedea de la o poștă că nu se gândea la ce mă gândeam eu.
M-am întins pe spate, cu mâinile împreunate sub cap. Aveam un nod în gât. Am înghițit degeaba de câteva ori la rând. Am închis ochii și parcă am coborât într-un vârtej de emoții, cu nodul sufocându-mă, aproape dându-mi lacrimile. Trebuia să mă abțin, să fiu bărbat, naibii.
Îmi treceau prin cap înțelepciuni pe care nu știu unde le auzisem. Să mori, să dormi… Să dormi poate visând? De parcă aș fi ajuns pe neașteptate la capătul unei călătorii, unde nu mi s-a arătat decât o parte din minunățiile așteptate și nu știam ce e mai important: să mă revolt pentru că n-am găsit ce mi se promisese, ori să plec mai departe, chiar dacă nimeni nu-mi arăta încotro s-o apuc.
Zilele, săptămânile și lunile dinainte se rostogoleau peste mine ca o furtună izbucnită din senin, fiecare încercând să-mi spună ceva, să mă desprindă de jilavul în care mi se părea că zac. Stăteam întins pe spate, cu ochii închiși. Mi se părea că lumea se învârtește ca după o explozie îngrozitoare și mă aruncă într-o margine din care n-ar avea rost să mă mai trezesc. Era ca și cum lacrimi mi-ar fi inundat pieptul, scurgându-mi-se nevăzute în trup.
Într-o clipă mi s-a făcut un dor nebun de toate la câte nu mă mai gândisem în ultima vreme: școala, lecturile, mătuși-mea, mutul, fetele de care fusesem îndrăgostit. Nedrept fusesem rupt de ele. Glasul Alidei, parfumul Maisei, ochii Aneimaria, zâmbetul Ligiei se amestecau acum într-un singur chip plutind în mintea mea, de care voiam cu disperare să mă agăț. Dar totul nu era decât un fum.
Eu însumi pluteam într-o tăcere disperată, simțeam cum lucrurile din jurul meu s-au schimbat, cum zilele și lunile dinainte îmi deveniseră neîncăpătoare, ca o haină care nu te mai cuprinde și o lași celui ce vine din urmă, numai că haina aceea eram încă eu.
Sau așa credeam.
Îmi aminteam de lucrurile pe care am dorit să le fac și nici nu le începusem, câte din planuri nu dusesem la capăt, câți prieteni m-au lăsat cu ochii în soare. Aveam prieteni sau tristețea asta cumplită nu era decât o altă față a singurătății? Mă simțeam dintr-odată atât de singur, încât mi s-a făcut frig.
În mine nu era decât un gol uriaș. Trupul irezistibil de manechin de lângă mine îmi era complet străin. Nu înțelegeam ce caută acolo. Mi-era groază să deschid ochii. Am început să tremur.
– O să te încălzesc îndată cu ceva. Și eu vreau să beau, spuse.
A trebuit să deschid ochii și să-mi întorc privirile spre ea. Era cum nu se poate mai seducătoare.
– Crezi că-i bine? am spus.
– Prostii. Te iei după ăștia cu restricțiile lor? După ei, nici să faci amor cu mine n-ar fi trebuit.
– N-am adus nimic. Și n-am chef să ies să cumpăr.
– Am avut eu grijă.
S-a dat jos din pat, a căutat pahare și a scos o sticlă de votcă din geanta ei de voiaj. Umbla goală prin cameră, înaintând ca în transă, cu pași rari și legănați, știind că o urmăresc cu privirea. Era atât de conștientă că e a naibii de frumoasă, încât mă miram că nu discută numai despre asta.
A turnat în pahare și s-a așezat turcește pe pat.
– Am chef să mă îmbăt.
– Crezi că-i bine?
– Nu mi se întâmplă nimic. Bea și tu.
– Mâine am meci.
– Nu-ți strică un pahar.
Am băut fără niciun chef.
– Te-am întrebat și data trecută. Ce vrei să știi despre mine?
– Totul.
– Așa mi-ai răspuns și atunci.
– De ce crezi că m-aș fi schimbat în câteva săptămâni?
– Nu știu. Îmi place cu tine.
– Ce anume?
– Îmi place să mă ții în brațe.
– Ăsta-i necazul.
– Nu-nțeleg.
– Și mie îmi place.
– Îmi pare bine.
– Nu trebuie să te bucuri. N-am timpul pe care cred că-l vrei.
– Asta s-o crezi tu. O să-l găsești. O să găsești tot ce vreau. Mai toarnă-mi. Ce crezi despre mine?
– Cred că nu ești o prefăcută.
– Ba da, sunt. Tu nu mă cunoști. Toate femeile sunt. De ce să fiu altfel?
– Ce nu-ți place?
– Urăsc momentele în care lumea nu mă bagă în seamă. Vreau să se uite la mine, să mă admire. Când eram mică, eram flatată de faptul că mi se acordă atenție. Acum mi se pare prea puțin.
– Ce-ai vrea?
– Totul. Să am toate rochiile minunate din lume, să am toate bijuteriile strălucitoare, să umblu numai cu mașina proprie, să fiu răsfățată. Nu-i așa că o să mă răsfeți?
Ce era să-i răspund?
– Vreau să fiu iubită, mai spuse.
– Pentru ce?
– Pentru ce toată gloria și banii, dacă nu pentru iubire?
– Dar asta nu-i totul în lume.
Fiecare o ținea pe a lui. Parcă am fi fost două faruri care luminau fiecare încotro le îndreptau balamalele.
– Mai vreau să mă mărit.
– De ce?
– Cum de ce? Să fiu fericită!
Și-a aprins o țigară lungă și pentru o clipă chipul i s-a învelit într-un fum străveziu și mentolat.
– Vrei și tu?
Am negat din cap. Ședea în continuare turcește. De fiecare dată când trăgea din țigară sau sorbea din pahar își mijea ochii și pe chip îi apărea o umbră obosită, ca o fâlfâire a veștejirii care o aștepta peste ani. Auzeam cum trece timpul. Din intunericul de afară pătrundea ecoul unei muzici languroase. Ce căutam acolo, privindu-ne unul pe altul?
Mi-am amintit că citisem undeva că tinerii sunt niște idioți și că în viața unei femei nu contează decât tinerețea, care e ca o boare. Mi-a stat pe limbă să-i citez din Scriptură: dragostea unei femei e mai de temut decât ura unui bărbat. Eram sigur că n-ar fi înțeles și zâmbeam în sinea mea. Babă bătrână cu dinții de lână. A luat zâmbetul meu drept altceva, a dat pe gât paharul de votcă, și-a stins brusc ce mai rămăsese din țigară și și-a lipit trupu-i de zeiță de pieptul meu de voinic din poveste.
Mi se urâse până și mie de platitudini spuse cu stângăcie simulată, dară-mi-te ei!
– Lasă-le dracului de vorbe și iubește-mă.
Am făcut din nou dragoste, am băut, am privit-o cum se întinde iarăși ca o pisică satisfăcută, am strâns-o lângă mine și cred că așa ne-au prins zorii.
Nu-mi amintesc să fi jucat vreodată mai prost ca în acea duminică.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
(sursa foto: republica.ro/tag/relatii)
