Petrecere ca pe vremuri

Caz închis – 2

Luni, 5 decembrie 2011, a fost o zi fericită pentru Nicole Vrăbiescu: îşi chemase prietenele să petreacă de onomastica ei, a doua zi era Sfântul Nicolae, dar de multă vreme îşi făcuse obiceiul să nu lipsească de la slujbă nici chiar de ziua ei. O petrecere e o petrecere chiar şi înainte! Nu mai conta că e iarnă, că dăduse gerul, că pe seară se pusese pe ninsoare, mai degrabă o lapoviţă neagră care-ţi îngheţa sufletul.

Îmbrăcase rochia cafenie din tafta care desena ape roșiatice, cu fundă enormă în talie, cum nu se mai poartă de multişor; o scotea din şifonier o dată pe an. Se chinuise să-şi încalţe pantofii roşii din piele, cu bot lat şi catarame aurii, îi ţinuse să se-nmoaie la abur, apoi vârâse în ei vreo trei ceasuri şanurile întinse la maximum, dar tot o strângeau de-i ieşeau ochii. Hotărâse însă că nu se putea să poarte altceva în afara perechii de încălţări cumpărate de ocazie la scurtă vreme după Revoluţie. Se vedea că se cam îngrăşase, nu doar pantofii o strângeau, şi rochia plesnea pe ea, s-a jurat să-nceapă o cură de slăbire după ce trece ziua ei. A dat din mână a lehamite când şi-a amintit că-şi mai propusese asta şi cu un an înainte.

Adăstase din nou o groază în faţa oglinzii pătate, să-şi facă bucle din părul îngălbenit, oricât îl vopsea părea mereu spălăcit, să-şi umbrească pleoapele şi să-şi alungească genele, indiferentă la haşurile fine din jurul ochilor pe care ştia de mulţi ani că nu are cum să le mai ascundă ca pe vremuri. În noaptea dinainte, când nu avusese somn, îşi lăcuise unghiile în culoarea sângelui proaspăt. În urechiuşe îşi prinsese cerceii de jais care atrăgeau privirile cu sclipirile lor de gheaţă neagră.

În cele din urmă se declarase mulţumită, exact când pe poartă intrau cele două pupeze cu care se vedea la fiecare Moș Nicolae: Claudette, an de an mai lată, abia mai încape în haine şi în fotoliu, şi Aurelie, zâna durdulie cu nas în vânt şi gropiţe în obraji care-ngropase trei bărbaţi şi ofta că nu poate trăi fără mădular bărbătesc.

Aruncă o privire grăbită spre masa împodobită. În mijloc aşezase un sfeşnic cu cinci lumânări roşii, încă neaprinse, constată că nu uitase nicio farfurie, niciun pahar ori tacâm, oftă dând peste cap o unghie de rachiu ca să-şi dreagă glasul şi să se binedispună. Era timpul să le iasă în întâmpinare în curtea cu doi pomi scheletici şi tufe de trandafiri îngheţate, să le îmbrăţişeze în prag, înainte ca ele să-şi scoată blănurile artificiale şi să umple casa cu parfumuri ameţitoare.

Ca de obicei, Claudette avea să spună:

– N-ai de gând să te muţi şi tu într-un apartament ca lumea la bloc, să nu mai batem oraşul până la margine?

Iar Aurelie îi dădea replica:

– Lasă, dragă, aşa mai vedem şi noi cum se trăia pe vremuri!

Dar Nicole Vrăbiescu nu răspundea, convinsă c-ar da amândouă oricât să fie în locul ei, în casa de la capătul străduţei pietruite, rămasă printr-un miracol de la Dumnezeu în picioare, alături de alte vreo trei, patru, nu cu mult mai răsărite. Încă îşi amintea cum trecuse de mult nebunul de Ceauşescu şi dăduse din mână, poate n-o fi fost nebun, dar ea sigur aşa a gândit când aflase că, pe bulevardul din apropiere, în goana maşinii negre în care se afla, făcuse pe neaşteptate un semn cu mâna dreaptă şi toate casele – aidoma celei a ei – au început să fie demolate şi înlocuite cu blocuri ce semănau picătură unul cu altul, doar că a venit Revoluţia şi n-au apucat să radă toate străzile şi nici străduţa ei, blocurile s-au oprit la o aruncătură de băţ. I-ar fi părut rău s-o dărâme, îşi petrecuse acolo copilăria, o casă solidă construită de bunică-sa cu un veac în urmă, cu trei camere atât de mari, că într-una puteai organiza baluri, o bucătărie cât o prăvălie respectabilă şi o pivniţă să îngrămădeşti provizii pentru toţi vecinii. Cine mai ridică astăzi asemenea case?

– Să fii sănătoasă, dragă, i-au zis într-un glas, prăbuşindu-se fiecare în câte un fotoliu care gemea sub greutatea lor.

Îşi lepădaseră cizmele în hol și fiecare primise câte o pereche de botine îmblănite de casă, dar le refuzaseră, e prea cald, îşi tot mişcau degetele de la picioare, dezmorţindu-le şi afundându-le în covorul imens de lână cu desene spălăcite. Dacă i-ar fi demolat casa, sigur ar fi plâns că-i nevoită să-l vândă, era atât de mare că n-ar fi încăput în vreo cameră de bloc. Profitase şi ea să-şi lepede pantofii cu catarame aurii, convinsă că de mai rămânea încălţată cinci minute şi-ar fi dat duhul. Tot în hol îşi lăsaseră cumetrele căciulile de blană şi acum străluceau amândouă, una, blond nisipiu, cealaltă, roşcată ca o rodie.

În scurt timp aveau să se înroşească de la lichior şi căldură şi Nicole avea să le spună că prea se încotoşmănaseră, Claudette, în taiorul de tweed cafeniu cu picăţele verzi și Aurelie, în rochia roşie de lână croşetată de mână, cu ochiurile lăbărţate de cât se întinseseră pe trupul enorm. Se ramoliseră într-atât încât uitaseră că şi în anul dinainte veniseră îmbrăcate la fel. Sau aproape la fel.

– La masă! comandă Nicole, cu glasul unui majur care nu acceptă opoziţie. N-am mâncat nimic toată ziulica!

Două zile îi luaseră pregătirile ospățului pentru pupezele venite în vizită: salată de boeuf, piftie de curcan, sarmale, cotlete de porc pe pat de cartofi, parcă ar fi fost Crăciunul. Nicole ştia că niciuna nu ţine post şi nici nu se-ndemnau să-şi pregătească asemenea bunătăţi, le făcea un pustiu de bine. Casa încă mirosea a scorţişoară, vanilie şi esenţă de rom. Când au ajuns la desert, i-au spus să nu le mai aducă şi dulciuri, să nu se-ngraşe. Nicole a râs pe înfundate. Nu era să se uite-n gura lor, a adus platourile, au ras tot şi abia după aceea a-nceput cheful pe care-l aştepta, a pus la bătaie sticla pântecoasă de un litru de Unicum, cumpărată, ca în fiecare an, pentru eveniment. Ştiau că se fac pulbere dac-o beau toată, dar ăsta era scopul.

Se mutaseră pe pernele din jurul măsuţei de sticlă aşezate lângă o veioză uriaşă, de forma unei ciuperci, cu lumină slabă care să pună în valoare scânteierile jarului lucind ca o comoară în soba de teracotă din partea opusă, cu uşiţa întredeschisă. Nicole ştia că nimic nu le îndemna mai mult să trăncănească decât atmosfera de basm. Sughiţau la răstimpuri, aruncau câte-o privire umedă şi nesigură pe fereastră, abia se distingea, în lumina felinarelor, cum ninge liniştit.

Măcar asta îi adusese Moş Nicolae, se gândea Nicole, pe lângă bibelourile cărate de femeile care începuseră să moţăie, dar nu se lăsau duse, era clar că vor înnopta la ea, ca altădată. Nici măcar nu le-a mai interzis să fumeze, îşi fluturau ţigaretele şi-i aruncau în faţă, pe rând, câte un plămân de fum, tuşind din belşug, mai ales cea care cântărea un chintal şi se dădea zână ghiduşă. Nicole era sigură c-o să fie nevoită să aerisească două zile, dar aşa e la onomastici și aniversări, mai ai şi de îndurat.

Una, două, îşi tot întorceau capul să admire orhideele aşezate într-o glastră albastră, repetau a suta oară că putea să caute ea, Nicole, şi-n gaură de şarpe, n-o să găsească altele mai frumoase în tot oraşul, erau comandă specială dată unei florărese care se lăuda că-şi trimisese în ziua dinainte nepotul la Amsterdam să se asigure că marfa e proaspătă şi de cea mai bună calitate. Doar o prietenă de-o viaţă aveau şi ele! Nicole se abţinuse toată seara să le spună că nu suportă orhideele, miros a putred, o făcuse în anii trecuți şi nu mai ştiuse după aceea cum să le împace.

De altfel, îşi simţea limba atât de încărcată, ca de pâslă, că n-ar mai fi putut spune mare lucru. Îşi privea prietenele, şi ele cu limbile împleticite, cum se hlizeau din orice vorbă, râzând apoi până se înecau în lacrimi. Încă nu se vârâseră sub plapumă, parţial îmbrăcate, cum aveau s-o facă curând, să râdă fără şir şi chemând-o să li se-alăture.

După care i s-a rupt filmul.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)