Pe punctul să abandonez

Cincizeci de ani – 24

 În iarna lui 1961 a avut loc o reformă administrativă, s-au modificat raioane şi regiuni. În urma desfiinţării raionului Călmăţui, cu reşedinţa la Însurăţei, toate prerogativele sale au trecut la Brăila şi la Însurăţei au rămas mai multe clădiri noi goale. S-a hotărât ca, din toamna acelui an, şcoala noastră să se transfere la Însurăţei, adică alţi 10 kilometri mai departe de Brăila. Pe atunci era un sat mai răsărit, dar tot sat.

 Mi s-a oferit o locuinţă din partea primăriei, o fostă prăvălie peste drum de şcoală, mare, vreo nouă metri pe cinci, dar încântarea mea n-a durat mult. Nu mă deranja că intrai direct din stradă, dar era ridicată pe un beci, în care coborai ridicând un chepeng cam şubred, ca şi scara de lemn, dacă aprindeam o lumânare în beci se lumina prăvălia, atât era scândura de rară, tavanul era tot din scândură, nici urmă de tencuială, separa un pod în care n-am urcat niciodată, dar în care şuiera vântul şi când a început să se lase frigul, era la fel ca afară, şi curent pe deasupra. Mai era un miros persistent de gaz, cu care curăţaseră ani în şir duşumeaua, se îmbibase în fiecare fibră, îl copleşea pe cel de mucegai, şi el puternic, dormeam cu geamul întredeschis. N-am putut să stau, dar au ridicat din umeri, n-aveau altceva, trebuia să-mi caut singură.

Am găsit o locuinţă aproape de şosea şi de şcoală. Varul căzut şi pânzele de păianjen nu mă deranjau. Nu mai aveam sobă de teracotă, ci un godin care mă umplea de fum, de fiecare dată când făceam focul trebuia să deschid şi fereastra până se încălzea metalul, am chemat câţiva săteni să-i dea de cap, ridicau din umeri, până la urmă l-am reparat eu, am schimbat şi am strâns burlanele pline de găuri care trăgeau fumul spre coş. Nu mai aveam nici sobă Vesta, în holul de intrare abia încăpea un cuier, nu cred că puteau sta mai mult de două persoane deodată.

Iarna n-am mai avut lemne, epuizasem cartela, făcusem rost de nişte cărbuni, trebuia să-i drămuiesc, cea mai mare parte din săptămână nu făceam focul şi când mă hotăram să stau mai mult acasă treceau câteva ore până abia se încălzeau pereţii şi terminam porţia pe ziua aceea. În restul zilelor se strângea zăpadă la geamuri, mi-am mutat laviţa pe care dormeam, nu-i puteam spune pat, pe peretele opus, măcar să nu mai dau de nea când întindeam mâna, igrasia de pe pereţi se lăţea ca o ciupercă, deasupra laviţei am agăţat în cuie pe perete două macaturi găurite care treceau de învelitoare, poate mai ţineau de cald, cerusem şi primisem altele cu care să mă acopăr, la fel de găurite.

Lângă fereastră lăsasem etajera cu cărţi, pe care vedeam seara cum se caţără şoriceii, prima oară am răcnit din toţi rărunchii şi m-am urcat în vârful patului, nu le păsa de mine, a doua oară, la fel, răcneam degeaba, nu se speriau, nici nu vedeam pe nimeni să mă scape, m-am obişnuit, când m-am gândit să caut nişte otravă s-o presar lângă etajeră, mi s-a făcut milă de ei.

Mă spălam în lighean, toaleta era în fundul curţii, iarna îmi era groază să merg acolo. Îmi păstram o găleată cu apă de cu seară, să-mi spăl faţa dimineaţa, o găseam bocnă, o spărgeam cu cuţitul. Mă apuca plânsul. Boceam până nu-mi mai păsa de frig, dar mă gândeam că oriunde m-aş duce ar fi la fel, nu auzisem de nimeni care să trăiască în puf. De fiecare dată când mă trezeam, îmi spuneam că e ultima mea zi în satul ăla nenorocit, dar continuam să mă duc la şcoală, îmi făceam orele, nu-mi depuneam nicio demisie, reveneam în odaia mea îngheţată şi-o luam de la capăt a doua zi. Mai aveam mai puţin de doi ani de îndurat.

Citeam înfofolită, mâncam înfofolită, dormeam înfofolită, sigur semănam cu un eschimos în derivă. Îmi cumpărasem un reşou electric, îmi faceam toată ziua ceaiuri, uneori îmi mai încălzeam mâinile, mai ales când îmi pregăteam, chipurile, o mâncare, se întâmpla rar, nu găseai mai nimic să cumperi. Cea mai mare parte a timpului eram răcită şi-mi suflam nasul, elevii râdeau de mine, o puştoaică m-a întrebat dacă am fost şi eu vreodată la viaţa mea sănătoasă. M-a pufnit râsul, dar nu ştiam să-i spun când fusesem, am lăsat-o fără răspuns.

Gazda, Eufrosina, avea vreo patru copii, cel mai mic, să fi avut zece, unspezece ani, mergea la şcoală dar rămânea mereu repetent, discutasem cu el, părea isteţ, altceva era în neregulă, şi m-am oferit să-l meditez,

n-avem noi bani de aşa ceva, spunea Eufrosina,

nu trebuie să-mi dai niciun ban, o fac pentru băiat,

şi ce câştigă el, întreba,

nu ştiu, dar e păcat să nu meargă la şcoală, cât poate, o să-i prindă bine mai încolo,

ta-su n-are carte şi n-a murit, şi nici eu,

altele or să fie vremurile, lasă-l să înveţe,

a cedat greu, dar într-o după-amiază m-am trezit cu Ionică la uşă, nu trebuia să-mi spună de ce venise, stăteam pe laviţă, el pe singurul scaun, mi-a citit ceva, silabisea cu greu, era bâtă, la adunat era şi mai rău, dar am început să-i povestesc una, alta, i-am stârnit interesul, m-am chinuit cu el până la sfârşitul anului şcolar, a trecut clasa şi am înţeles că se schimbase ceva când mi-a cerut o carte să citească şi el în vacanţă, mă uimea.

Lângă sfatul popular se afla un bufet, găseai ţuică, tescovină, salam, conserve de peşte şi seminţe. Dacă voiam să caut pe cineva, să mă plâng de comportamentul odraslei lui, ştiam că-l găsesc acolo sau găsesc pe cineva care să-mi spună unde să-l caut. Câţiva erau muşterii nelipsiţi, stâlpii li se zicea, dacă n-ar fi existat ei, bufetul ar fi murit de mult din lipsă de cumpărători. Când nu mai aveam nimic în casă şi ar fi trecut prea multe zile până să-mi aduc de la Brăila, mă duceam să cumpăr de la bufet. Dar mă duceam chiar mai des, cu pretexte, să ascult radioul, era singurul loc în care era unul, o mai fi fost la sfatul popular sau prin vreo casă, habar n-aveam. Nu mergea întotdeauna, îi enerva pe muşteriii permanenţi care preferau să se asculte între ei. Întrebam ce-i cu aparatul, e stricat difuzorul, îmi spuneau, a mers o dată, de cinci ori, îi rugam să-l repare, n-au avut încotro şi-i dădeau drumul când intram pe uşă, cârâia, dar tot aflam ce mai e prin lume.

Eram însă şi norocoasă, şcoala avea cantină, rămăsese de pe vremea când lucrau acolo activiştii transferaţi la Brăila, acum mâncau personalul sfatului popular, profesorii de liceu şi elevii veniţi de prin alte sate care locuiau într-un internat alăturat. Nici nu-mi venea să cred câtă lume se strângea la orele prânzului, era incredibil de ieftin, dar nu era cine ştie ce mâncare. Nu ştiu cum îşi făceau aprovizionarea, poate le aducea cineva fasole, cartofi, ceapă, în schimbul hrănirii odraslei, dar sigur aveau în apropiere o fermă cu o droaie de porci, puţea în jurul ei de te trăznea, la răstimpuri în zemurile şi tocanele servite erau şi bucăţi de şorici, slănină, unghii de carne. A fost o perioadă în care eram pe punctul să abandonez, să mănânc doar pâinea cumpărată pe cartelă, înmuiată în ceai, mâncarea era doar cu carne de vier, iar mirosul îmi întorcea stomacul pe dos.

Dar şi mai cumplit a fost că am crezut în zadar că scăpasem de ieşitul în sat cu „lămurirea”. Era şi mai abitir. La şcoală se făcuseră nu ştiu câte abonamente la ziarele centrale, noi trebuia să mergem din casă în casă şi să le citim ţăranilor presa, pe urmă să le vorbim de colectivizare şi să-i convingem să-şi unească pământurile. La început a mai mers cum a mers, se vedea că nu interesează pe nimeni ce citim noi, dar aveau răbdare, uneori întrebau una şi alta, că să le citim despre cutare sau cutare întâmplare, ne şi miram de unde ştiu, nici măcar noi n-aveam habar, nu găseam nimic scris, d-apăi ce ziare aduci mata, lasă-le focului, şi orice discuţie despre alte subiecte nu-şi mai avea rostul.

A durat aşa câteva săptămâni, după care găseam porţile încuiate, îi vedeam pe gospodari acasă, dar nu deschidea nimeni, se prefăceau că nu existăm, şi câinii eliberaţi din lanţuri hămăiau furios dincolo de garduri. Dar activiştii ne îndemnau să mergem în continuare pe la porţi, să le vorbim peste gard, să-i somăm. Erau convinşi că în scurt timp se va întâmpla ceva şi vor ceda cu toţii, partidul a hotărât să încheiem colectivizarea, spuneau, nimeni nu îndrăznea să întrebe cum o vor face.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: romanialibera.ro)