Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 26
Am zăcut în spital o groază. Haidamacul îmi rupsese pur și simplu piciorul. Mi l-au pus în ghips imediat. După un timp au constatat la o radiografie că ceva nu era în regulă. Ca să nu merg strâmb și să mai pot alerga, mi l-au spart din nou și mi-au vârât o tijă de metal, dracu știe cum. Pe scurt, nu era chip să mă refac mai devreme de trei luni și dacă o să mai pot juca fotbal aveau să-mi spună abia atunci.
S-au perindat la patul meu ca la sfintele moaște nea Gicuță, colegii, vreo doi reporteri, secretara directorului celui mare, cu un mesaj simțit din partea lui, o mână de puști cărora le dădusem autografe și mai voiau altele. Mi-au adus ziarul de după meci, cu fotografia mea pe două coloane. Mi-au spus ce serial pregătește ziarul local despre echipa noastră, cu interviuri și povești de după meciuri și că unul din rolurile de frunte va fi al meu. Îmi făceau program, când să vină să mă fotografieze ceva mai întremat pe patul spitalului, când să-mi pună întrebările, ce anume ar fi bine să răspund. Mi-au zis că isprava haidamacului a pus capac activității lui sportive și că a fost exclus definitiv din toate sporturile. Erau atât de excitați de vestea asta, de parcă simpla ei rostire mi-ar fi vindecat piciorul instantaneu. Mi-au lăsat statisticile întocmite de unu dintre microbiștii enciclopediști, să mă conving că nici în trei luni nu e posibil să fiu detronat din rolul de golgheter al echipei și al seriei. Lista aia ar fi trebuit să-mi alunge îndoiala că mă vor da uitării cum va da primăvara. Au venit grămadă, m-au văzut și s-au dus. Singura care mă vizita zilnic era maică-mea. Reușisem s-o conving doar că nu trebuie să-și mai frângă mâinile, compătimându-mă și făcându-și gânduri negre, pentru că n-o să-i moară odoru dintr-atât, nici nu rămâne șchiop și-or să se mai uite fetele la el.
Priveam pe fereastră copacii troieniți de zăpada căzută din belșug peste noapte, păsările înghețate pe sârmele de telegraf, cerul cenușiu care ningea neobosit peste oraș, ascultam viforul și-mi făcea curaj, spunându-mi că până la urmă nici de mine nu este chiar atât de rău, cu doctorii și surorile căutându-mi în coarne, fără griji, cu locul asigurat în echipă, fără să fiu obligat să nădușesc la pregătirea de iarnă, prin nămeți.
Într-un târziu a apărut și Alis, nici nu intrase bine pe poarta spitalului și i-am simțit parfumul, cred că până a ajuns la patul meu a presărat câteva victime, ca muștele. Fusese teribil de ocupată până atunci, dar gândul nu i-a fost decât la mine, cum să ajungă mai repede să mă vadă, să se repeadă în brațele mele, să-mi spună cum s-a ofilit de dorul meu, cât de nesărate sunt serile fără mine, cum niciuna dintre prietenele ei, nici Vivi, nici Fifi, nici chiar Gaby n-a reușit măcar o dată să o ducă la vreo petrecere sau la vreun bar, nici măcar la barul ăla unde-i fotografia mea și unde se strâng în fiecare seară studenții arabi care nu se zgârcesc să cumpere câte o sticlă de whiskey când le ceri asta, după ce le-ai făcut favoarea să te așezi la masa lor, pentru că ea le-a spus tuturor, zău că nu glumesc, tuturor, că nicio distracție n-are haz fără mine. Și știi ce mi-au zis, iubițel, ia află când iese fotbalistu ăsta al tău din spital, să-l chemi la un ceai, și vezi să nu-l umfle ăia cu bromură, să ajungă taur doar în vorbe, niște coțofene invidioase! Era teribil de indignată că antrenorul meu atât de celebru n-a reușit să găsească în ditamai spitalul o rezervă în care să stau singur, nu cu încă doi bolnavi, oricât or fi ei de simpatici, nu se compară cu tine, iubițel, tu ești cineva, și nu te gândești că dacă erai singur, încuiam ușa și te lăsam să mi-o tragi? Era teribil de îngrijorată de piciorul meu, auzi și tu, iubițel, ce doctori nenorociți, să nu știe de la început ce trebuie să facă cu un picior rupt și, după ce chinuie omu atâta amar de vreme, să nu fie în stare să-i spună când se reface și cum va merge? Cum de pot fi atât de calm? Ea venise să-mi afle părerea și să mă vadă, dar să nu mă supăr că n-o să stea mult pe capu meu, pentru că are niște scrisori de dus urgent la poștă și pe urmă trebuie să umble prin magazine după un cadou pentru Fifi, auzi, tu, pe vremea asta nenorocită, dar știi, se apropie ziua ei, și n-am uitat cât de teribil ține ea la Fifi, bineînțeles că nu atât de mult cât ține la Vivi și mai ales la Gaby, dar orișicât, se poate să nu-i facă surpriza cu cadoul pe care-l așteaptă, după ce a tras-o de limbă două săptămâni, hai, dragă, spune odată ce vrei de ziua ta, că doar n-o să-ți aduc iarăși un set de rujuri, ca anul trecut, exact cum au făcut celelalte!? Of, iubițel, nici nu știi ce dor mi-a fost de tine! Ce mă fac până ieși din cazemata asta? Sper că nu pui ochii pe vreo soră de aici, le știu eu pe-astea, gata să pună mâna pe țiparu ală al tău mic și drăguț! Nu-i așa că ai să te gândești la mine tot timpul?
N-am apucat să-i răspund. A turuit, s-a fâțâit, a lăsat o urmă persistentă de parfum și s-a dus. Ceilalți bolnavi zâmbeau în bărbie, unul a deschis fereastra lăsând să pătrundă aerul înghețat de afară și câțiva fulgi mari, albi și leneși.
