Stelian Țurlea Fă-ți patul și dormi! – 17
– Pe unde-mi umbli, domnule?
Era vădit încântat că mă întâlnește din nou. Își scosese pălăria cu o mișcare amplă, niciodată n-am știut dacă era pură obișnuință, bătaie de joc sau simpatie ieșită din comun.
– Joci bine sau joci prost? Cum să fac să te văd jucând? Să-mi amintești să-ți arăt pozele cu jucătorii ăia. Nu-i așa că ne-am luat cu vorba, când ai venit la mine, și nu le-ai văzut? Domnule, ce vremuri trăiești! Dacă poți înțelege cât de minunat este să fii tânăr!
A început să-mi laude virtuțile sportului și ale fotbalului în vorbe pe care nu le auzisem la nimeni în jurul meu. Mi se păruse până atunci că fotbalul nu e decât o luptă în care zdrobești un adversar mai puțin dotat și câștigi ușor niște bani, ca s-o duci mai bine decât cei din jur, pedepsiți la cozile zilnice pentru existență. Toți numai asta înțelegeau. Moș Nibi îmi descria o altă lume, ca și cum m-ar fi chemat în fața unui aparat prin al cărui obiectiv toate căpătau o altă valoare. Un joc colectiv în care fiecare participant își are o importanță egală, chiar dacă victoria pare adusă mai degrabă de câțiva puțini. Un joc al celei mai adevărate camaraderii care, odată născută, n-are cum să piară. Un joc care ar trebui să fie al cinstei, de asta și are atâția spectatori, pentru că se petrece mereu la lumină, sub soare – în grecește se chema panderkes, care vede totul, soarele care vede totul și nu poate fi trișat. Știi cine a închinat pagini cu adevărat sublime acestui sport? N-ai de unde știi. Vârful bastonului a lovit caldarâmul, des, de câteva ori, cerând atenție. E un franțuz, Henry de Montherlant, un scriitor pe care am avut norocul să-l întâlnesc cu decenii în urmă, la Olimpiadă, când încă nu dobândise faima de singuratic și misogin și nu era decât un pasionat de viață, de indiferență și de voluptate, cum el însuși spunea, unul dintre cavalerii adevărați ai veacului ăstuia nenorocit. Semănam extraordinar și nu eram foarte mult mai în vârstă ca el. În 1914 a vrut să se ducă pe front și l-a oprit maică-sa. Și-a găsit liniștea scriind prima sa piesă de teatru. La fel au apărut toate operele sale, întâi era experiența și apoi forma creativă a acestei experiențe – a colegiului, a terenului de sport, a tauromachiei, a vieții coloniale, a logodnei rupte. M-a dus odată în Oise, unde fusese castelul familiei, pierdut cu câteva decenii înaintea nașterii sale și a cărui capelă devenise biserica satului. Se plimba ca un senior căruia încă îi aparține totul, atunci i-am văzut prima oară pofta măreției despre care vor vorbi mulți mai târziu. Dar când scria era tulburător. A publicat prin ’924 o carte intitulată Olimpicele în care sunt pagini despre fotbal cum n-am citit niciunde. Totul în sportul ăsta, spunea, e înfrățit cu natura. Pământul, vântul, soarele sunt prietenii care joacă împotriva noastră și pentru noi, în același timp. Iar jucătorii sunt văzuți ca o turmă de centauri, beți de ei înșiși, de acest mare Tot care crește în ei, prefăcându-i în zei. Cei mai buni se folosesc de acest mediu ca de o trambulină. Dar dacă sunt cu adevărat buni merită să obțină mai mult. N-au să uite niciodată spiritul de echipă. Dar mai e un lucru de care ar fi bine să ții seamă. Donea eris felix, multos numerabis amicos. Tempora cum fuerint nubila, solus eris. Nu cred că mai învățați voi astăzi latină. E din Ovidiu: Cât timp vei fi fericit, prietenii or să te înconjoare. Cum se-nnourează vremea, rămâi singur. Asta e valabil și în sport. Dar n-are rost să te întristezi, dacă știi cum merg lucrurile. Dacă știi să le faci să meargă cum trebuie. Franțuzul ăla, Henry de Montherlant, mi-a zis ceva ce eu nu reușisem încă să așez atât de bine în cuvinte: să poți totul pentru a trăi totul, să trăiești totul pentru a cunoaște totul, să cunoști totul pentru a înțelege totul, să înțelegi totul pentru a exprima totul. Când te porți după acest principiu, suporți la fel de bine fericirea, suferința, candoarea, scursura, înțelepciunea, nebunia, pentru că toate îți aparțin.
Orgoliul de a-ți arăta starea și de a cere să fi onorat potrivit condiției îl au numai cei care nu vor fi înțeles lucrurile astea. Mi s-a întâmplat de multe ori în viață să dau peste oameni imuni la orgoliu. Eram într-un sfârșit de noiembrie, prin ’ 922, la Lausanne, unde se desfășura Conferința pentru regimul strâmtorilor, îi adusesem lui Duca, ministru de externe pe atunci, un mesaj secret. Sosisem cu o seară mai devreme, era duminică, am tras la hotel du Chateau, a doua zi am coborât la masă cu echipa – cu ministrul, cu Diamandi, cu Contzescu, cu colonelul Toma Dumitrescu. Discuțiile obișnuite despre ce e nou în țară. Știau oricum tot.
Cine crezi că stă la masa de alături? mă întrebă Duca, zâmbind ușor. Am privit cu discreție. Un bărbat slab, înalt, osos, cu părul cărunt, cu ochii stinși, îmbrăcat simplu, ca un director de hotel elvețian. Un oarecare. Un anonim.
E Robert Haab, președintele Confederației elvețiene, îmi șopti Duca. Mânca singur, ca un simplu particular, nebăgat în seamă de nimeni, nici măcar de chelneri. Aveam să mă conving că este el ceva mai târziu, când a citit un discurs de salut către toți delegații, de o impresionantă banalitate. Dar are mai puțină importanță dacă omul era șters, fără idei, fără strălucire. În acele momente era, totuși, președintele Confederației. Un altul, dintre cei despre care îți vorbesc, măcinați de orgoliu, ar fi făcut să roiască lumea în jur, ar fi vrut să i se dea atenția cuvenită. Și ce ar fi câștigat?
Mă mai asculți? Hai să ne oprim nițeluș, să-mi trag sufletul.
Îmi aduci aminte teribil de cineva întâlnit la un castel din Țara leșească. Era în vara lui ’924, mi-a fost dat să fiu alături de suita regelui Ferdinand și a reginei Maria în călătoria în Polonia, cu primul ministru, ministrul de externe, ministrul Curții și o seamă de șefi de cabinete, maeștri de ceremonii și doamne de onoare. Plecasem ca toată lumea cu trenul regal, într-o atmosferă însuflețită, doar era prima vizită oficială a suveranilor de după încoronare, și încă într-o țară aliată. Unii spuneau, exagerând ușor, că nu fusesem prea străin de alianța asta, dar aici e altă poveste, nu are rost să o amintesc acum. Printre tinerii care-i însoțeau pe miniștri era și Raoul Bossy. Îmi era deosebit de drag, pentru mintea lui pătrunzătoare. Se trăgea dintr-o veche familie moldovenească, a fost șef de cabinet al lui Take Ionescu, a intrat în diplomație și avea să ajungă unul din străluciții ambasadori ai țării în perioada cea mai neagră, când va fi sfârtecat Ardealul. În vara acelui an era director politic la Președinția Consiliului de Miniștri, o funcție extrem de delicată și de importantă, cât nu arată numele.
Vizita la Varșovia a fost strălucită, dar nu despre ea vreau să-ți vorbesc. Ci despre week-endul fermecător pe care l-am petrecut după vizitarea Cracoviei, la Uaințut, se scrie Zancut, castelul familiei Potocki. Rareori mi-a fost dat să văd opulență mai deșănțat afișată. Castelul era imens, heteroclit, înconjurat de un parc superb. Mobile și opere de artă de mare valoare fuseseră adunate din toate colțurile lumii, mobilierul salonului reginei Marie Antoinette, vaze chinezești dăruite de un împărat al Chinei regelui polon Sobieski, goblenuri din Flandra, galeuri care îți luau respirația, mobilă veche din Renașterea italiană, porțelanuri de Marsilia, Clerissy și Saxa, smalțuri de Limoges, vase cloisonate și de Delft. Europa toată se adunase acolo, contribuind la conturarea unui lux ce ajungea până și în numeroasele grajduri cu cai de rasă. În mijlocul acestora se aflau mari covoare roșii, iar într-un colț – fotolii din piele în jurul unei mese, un dulap cu pahare de vin.
În veacurile trecute, cele mai vestite vânători și cele mai strălucite baluri adunau sute de oaspeți, nobili poloni, arhiduci austrieci, mari duci al Rusiei, șefi de armate și uneori suverani care nu răbdau să nu-și lase semnăturile în cartea musafirilor. Sălile uriașe în care se organizau dineurile de gală aveau înșiruite pe piedestale vase vestite din Orientul Îndepărtat. Existau atâtea saloane în care se putea lua masa, încât, dacă le schimbau zilnic, nu se repetau timp de o lună. Imensele galerii dădeau în fel și fel de săli de dans, biblioteci, săli de fumat și dormitoare, încât era nevoie să fi îndrumat ca să-ți găsești camera.
Stăpâna casei, contesa Betka Potocka, care făcea onorurile împreună cu fiul ei, contele Alfred Potocki, șeful familiei, invitase odată cu oaspeții români și câteva rude, fii ai fratelui soțului ei, și un văr, pe nume Henry Potocki, care spunea că se trăgea, prin femei, din neamul Movileștilor. Henry ăsta avea în castelul său o serie întreagă de portrete în ulei ale domnitorilor moldoveni din neamul Movilă și povestea că una din mătușile sale avea aceleași trăsături ale feței, aceiași pomeți proeminenți ca ai lui Movilă, din care pricină era numită și Mohilenka.
Chipul tău îmi amintește mult de contele Henry, cu care am fost pe punctul de a mă duela dintr-o neînțelegere. Sau dintr-o nemărturisită pasiune. Se număra printre oaspeți și frumoasa contesă Rose Tyskiewicz, una dintre cele mai elegante leading ladies din societatea polonă. Mi-a plăcut extraordinar, cred că primul imbold era reciproc. Întârziam întotdeauna amândoi în urma cortegiului de oaspeți importanți, de care oricum nu eram prea legat, schimbam priviri și păreri, am rememorat locuri pe care le străbătusem amândoi, în ani diferiți, la Paris sau la Roma, am revenit singuri în șoproanele grajdurilor să admirăm trăsurile și vehiculele rare din toate epocile, eram încântat, în sfârșit, că sosisem în Polonia, am condus-o cu eleganța cuvenită spre dormitor, să caute adrese apusene unde urma să ne regăsim după un timp. Atunci a apărut contele Henry, care nu știam încă cine este. Înțelegând greșit un gest de-al meu de curtoazie, a spus cuvinte ce nu se cad a fi spuse unui oaspete și cu atât mai mult în prezența unei doamne, care s-ar putea simți jignită de aluzii, încât l-am repezit pe cât de politicos mi-a fost cu putință. Contesa Rose se îmbujorase, dar a avut tăria să-l privească, din ușă, drept în ochi, cu un aer superior și disprețuitor, care pe mine m-ar fi băgat în pământ, vorbindu-i repede și printre dinți într-o polonă din care nu înțelegeam nimic. Incidentul s-a aplanat, cu aroganță seniorială contele și-a cerut un fel de scuze, nu mie, ci ei, dar urmarea a fost că n-am mai avut prilejul să schimb vorbe în intimitate cu contesa. Raoul Bossy mi-a scris, mult după război, când ajunsese membru al Adunării Națiunilor Captive Europene, nu știu cum a aflat unde sunt, nu știu nici cum a ajuns la mine scrisoarea, de altfel și singura, în vremurile acelea, și nu știu nici de ce îți vorbesc despre asta, oricum el e mort acum și nimeni nu ne mai poate face vreun rău. Se întâlnise, îmi scria, în exilul său elvețian, cu contesa Betka Potocka, care avusese norocul să-și scape operele de artă și mobilele de preț, încredințându-le principelui domnitor din Liechtenstein, a cărui supusă devenise, pentru a dobândi o naționalitate. Îmi scria despre fiul ei Alfred și despre câțiva nepoți. Nimic despre contele Henry. Nimic nici despre cealaltă rudă a lor, contesa Rose. Pe care am văzut-o ultima oară într-un hotel din Geneva, prin ’36, la fel de frumoasă, cu aceași privire aristocratică, superioară, disprețuitoare și extraordinar de calină, cu certitudine încă una din cele mai elegante leading ladies ale societății polone.
Hélas, vremurile nu ne ajutau să rămânem mai mult alături.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi, Editura Pro, 1997)
