Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 7
O urâse pe vară-sa Antonia, care era cu siguranţă nebună, Pablo era convins de asta de când învăţase alfabetul şi lumea se apucase să-i spună Piciul, Chiquito, Mocito, iar ea nu-l scotea din Pequeñito, apelativ care-l enerva la culme, norocul lui că ea nu reuşise să convingă pe nimeni să-i spună aşa. Se dădea mama vitregă, nu-i ceruse nimeni asta şi nici n-avea cum să fie, Pablo abia o accepta ca vară de-al doilea. Dar n-avea voie să spună nimănui că o urăşte, cu atât mai mult Tatarabuelei care ar suferi cumplit şi Pablo nu urăşte nimic mai mult pe lumea asta decât s-o amărască pe Tatarabuela.
Nu-i plăcuse Antonia de la zece ani, când se instalase în casa lor de lângă benzinăria moştenită de tată la şoseaua principală. Tata Diego încercase să-i explice odată de ce apăruse Antonia în casă, că trebuie să-şi ajute rudele la ananghie, dar Pablito nu înţelesese nimic. Peste noapte Antonia devenise o altă voce a tatălui Diego, îi raporta tot ce se întâmpla în repetatele lui absenţe şi, la fel ca el, se certa des cu mama Esmeralda. Lui Pablito nu-i plăcea deloc, a început s-o urască în clipa în care el îşi convinsese mama să-i cumpere un casetofon şi multe discuri, iar Antonia şi tata Diego s-au împotrivit. Dar mama tot i le-a cumpărat, încântată că fiul are o pasiune, fireşte a urmat un scandal, apoi mama i-a cumpărat un aparat mai performant, cu alt scandal, apoi o combină care de-abia avea loc în dormitorul lui, spre furia tatălui cărpănos, asta credea Pablito şi atunci, şi acum. Atunci vor fi izbucnit certurile interminabile dintre părinţi, îşi aminteşte că el dădea muzica la maximum, să nu-i mai audă strigând unul la celălalt, iar tata Diego năvălea în dormitor cerându-i să oprească muzica. Pablo se făcea că nu-l aude, mama Esmeralda îi ţinea întotdeauna partea, tata Diego se înfuria şi pleca din casă trântind uşile, mama Esmeralda izbucnea în bocete cumplite pe care le îneca cu un pahar de anis şi când sticla se golea aproape că adormea în fotoliu, oricât de tare ar fi răsunat din dormitorul fiului cântecele ritmate care nu încetaseră o clipă, şi atunci apărea nu se ştie de unde Antonia care se punea pe morală, făcând-o să plângă şi mai tare pe mama Esmeralda. Pablo simţea că leşină când îşi auzea mama plângând, îşi acoperea urechile cu amândouă mâinile, se refugia în camera lui şi dădea muzica mai tare, şi mai tare, să nu mai audă nimic, să alunge plânsetele, o ura pe Antonia că o chinuia pe mama Esmeralda, ar fi vrut s-o vadă plecând pentru totdeauna din casă. Dar nimic nu se întâmpla după gândurile lui. Taică-său revenea repede, Pablo auzea lumea spunând că o fi Diego un beţiv incurabil şi un afemeiat, dar măcar are grijă de nevastă şi de copil, are o familie exemplară şi-şi ţine afacerea cu bine. Benzinăria aflată la şoseaua principală aducea bani frumoşi, mai ales după moartea lui Franco şi după Olimpiada de la Barcelona, când Spania s-a deschis cu totul turiştilor şi nu mai aveai unde să arunci un cort în lunile de vară. Iarăşi lucruri pe care Pablo încă nu le înţelegea, el ştia doar că tata Diego pleca tot mai des de-acasă şi mama spunea că umblă după femei, Antonia o contrazicea şi mama începea să plângă tot mai tare şi să bea. După o dispariţie dintr-astea tata Diego s-a întors pe neaşteptate, beat şi teribil de nervos, bufnea şi înjura tot timpul. Pablo avea vreo doisprezece ani, s-a retras în grabă să-şi pună muzică, tata Diego s-a înfuriat şi mai tare, a smuls firele combinei din priză şi a călcat în picioare câteva CD-uri, sfărâmându-le, mama Esmeralda a vrut să-l oprească, tata Diego a pălmuit-o, Pablito vedea prima oară aşa ceva, înmărmurise, dar tata Diego nu se oprea, a dat-o pe mama Esmeralda cu capul de pereţi. Pablito a sărit între ei, să-şi apere mama, tata Diego l-a pocnit şi pe el, atunci Pablo a apucat bâta de baseball pe care o primise de ziua lui şi o ţinea la capul patului, să se apere de vârcolaci, şi l-a lovit pe tata Diego. Uluit, cu falca sângerândă, acesta a rămas o vreme în cumpănă, ca şi băiatul care tremura ca varga în faţa lui, i-a smuls bâta şi a vrut să lovească, dar Pablo o luase deja la fugă prin încăperile mari, era vară, zăpuşeală, toate uşile şi ferestrele deschise larg, şi când a simţit că-l încolţeşte pe băiat, tata Diego şi-a luat avânt să-l pocnească zdravăn, Pablito s-a aruncat pe podele, tata Diego s-a împiedicat de el şi din inerţie a căzut pe fereastră de la etajul întâi, zdrobindu-se de dalele curţii. Când a venit poliţia era mort, dar la fel şi mama, înţepenită într-o poziţie incredibilă lângă tocul uşii. Pablo continua să tremure ca varga, ghemuit într-un colţ. Nu a reuşit să spună nimănui ce se petrecuse, dar era convins că părinţii muriseră din cauza lui. Când a văzut-o pe Antonia întorcându-se acasă, cine ştie pe unde fusese, şi-a spus că părinţii lui muriseră din cauza lui şi a Antoniei. A început s-o urască şi mai mult după ce conclavul familiei, în frunte cu Tatarabuela, a hotărât ca amândoi să rămână mai departe în casa de lângă benzinărie, iar Antonia, care era socotită destul de mare şi de responsabilă, să aibă grijă de Pici. N-avea niciun rost să protesteze. Cum n-avea niciun rost să-i spună mai târziu Tatarabuelei că Antonia se dă mama lui vitregă în faţa tuturor. Trebuia să rabde, să înghită şi să urzească pe îndelete răzbunarea. Antonia şi iubitul ei de-atunci au pus mâna pe benzinăria de care s-a ales praful, asta a înţeles Pablo. Ea n-avea vreme să se ocupe de afacere, era pe atunci învăţătoare şi prinsă cu şcoala, iar el umbla prin lume vânzând asigurări, cum făceau pe vremuri comis voiajorii, şi mai avea pe deasupra şi grijă de un copil dintr-o căsătorie destrămată, crescut de rudele lui, şi chiar n-avea cum să se ocupe de benzinărie, care fusese lăsată pe mâna unui mecanic şi ăsta a prăduit tot. Până-n ziua în care Antonia şi iubitul ei au vândut-o. Pablo a bănuit din prima clipă că-i durea-n şpiţ de benzinărie, nu voiau decât banii, îl auzea pe comis cum făcea planuri, că vor investi în cutare firmă şi se vor umple de bănet, cu care vor cumpăra altă casă şi mai mare, după ce-or s-o vândă pe cea în care şedeau. Dar Antonia a rămas fără niciun ban, pentru că, după ce au vândut benzinăria, comis voiajorul s-a pierdut în lume şi n-a mai auzit nimeni de el, noroc că nu vânduseră şi casa. Pablo o socotea şi mai vinovată de tot răul şi plănuia să se răzbune. Sau măcar să facă în aşa fel încât să nu mai depindă de ea. Şi într-o zi a dat foc la casă, nu-şi mai aminteşte cum, sigur a fost o greşeală, nu asta voia, când a văzut cât de repede cuprind flăcările pereţii de lemn s-a înspăimântat, a coborât val-vârtej de la etaj, dar uitase să ia cheia de la intrare, uşa era încuiată, aşa că s-a închis în pivniţă, trăgând cu putere după el uşa masivă de fier. În pivniţă era răcoare şi pătrundeau anevoie zgomotele, le auzea ca pe nişte păreri. După multe ore a vrut să iasă afară, dar nu putea atinge uşa fierbinte a pivniţei, iar mai târziu împingea în zadar în ea, de parcă cineva o blocase de partea cealaltă. A fost convins c-o să sfârşească acolo, de foame şi de sete. S-a gândit că tot Antonia era de vină, ca de toate nenorocirile care i se întâmplaseră de câţiva ani. Gândul ăsta i-a dat puteri noi, a împins şi tot împins în uşă până a reuşit s-o întredeschidă, a început să strige după ajutor, a strigat şi a strigat până a auzit zgomote şi câţiva necunoscuţi au venit să-l scoată. În jur nu erau decât ruine fumegânde. Trecuseră două zile de la incendiul care făcuse casa una cu pământul, benzinăria scăpase ca prin urechile acului. Tatarabuela a decretat că Pablo e iubit de Dumnezeu, pentru că a scăpat cu viaţă şi a hotărât ca el şi Antonia să trăiască din clipa aceea în casă cu ea. Lui Pablo nu i-a plăcut decât că Antonia a încetat să se mai dea mama lui vitregă.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
