Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 8
De atunci trecuseră şase ani, împlinise douăzeci şi încă mai credea că o urăşte. Dar îi era şi milă de ea, că nu reuşise nimic în viaţă. Îşi pusese în cap să se facă actriţă, credea c-o să apară din cer un impresar care-o să cadă în fund în faţa talentului ei şi n-o să mai găsească în toată Spania femeie mai cuvenită pentru un rol ce i s-ar potrivi mănuşă numai ei. Degeaba îi explicase el, Pablo, cum e cu filmele, n-avea răbdare să se uite la vreunul până la capăt, aşa că abandonase gândul s-o mai pregătească pentru viitoarea ei carieră, în care nu credea nici cât mai credea Tatarabuela, mintea cea mai lucidă din câte cunoştea el pe lume. Fusese alături de ea cu vreo doi ani în urmă, când lansase un spectacol de cabaret la clubul lui Alfonso, cântase două săptămâni în deschiderea spectacolului ei, se strângea lumea ca la balamuc, erau rockurile cele mai bune pe care le ştia. Dar s-a plictisit repede, totul era o improvizaţie obosită, culesese doi băieţi care-i fuseseră aproape, unul pentru tobe şi altul pentru chitara ce-i ţinea isonul, dar n-avea niciunul vână, poate de ăl cu tobele s-o alege ceva, dar chitaristul era slab rău, habar n-avea ce apăruse pe piaţă şi de-abia reuşea să ţină ritmul cu el, simţea cum i se urcă sângele-n cap, dar nu-i zicea nimic. A găsit un pretext să scape de amândoi şi a început să dea sfoară-n ţară că vrea să facă o trupă care să aibă succesul lui Miranda de Angel, să adune lumea ca Mago de Oz, să vibreze ca Heroes del Silencio ori Platero y Tu, să fie iubită ca Saratoga sau Pan de Higo. Nu găsise pe nimeni potrivit şi se gândea să plece la Barcelona sau la Madrid să caute acolo, o să meargă cu bateristul, până la urmă hotărâse să-l păstreze, avea stofă. Dar nu putea aştepta la nesfârşit, aşa că şi-a găsit o ocupaţie şi s-a făcut peste noapte DJ. Ar fi trebuit s-o facă mai demult. Îi plăcea. Se simţea ca un regizor de film, nu se mai simţise aşa dinainte să ardă casa de lângă benzinărie, când vedea filme după filme toată noaptea şi se imagina regizor iscusit ca Almodovar sau Woody Allen. În lumina năucitoare a discotecii făcea ce voia cu actorii-clienţi care se mai şi îmbătau destul de repede, îi ducea pe căile dorite de el, nici măcar nu-şi dădeau seama că ajungeau de plastilină în mâinile lui. Era încântat. Maldăre de boxe puse în pericol de volumul dat la maximum, maldăre de boxe puse în pericol de mulţimea aţâţată de ritm, pâlpâirea luminilor înnebunitoare în care străluceau ca de aur şi argint braţele dezgolite, pletele şi pulpele bronzate, amestec apăsător de parfumuri şi sudoare, bucurie care te făcea să sări în sus şi să urli, ca pe stadion, băieţi cu părul oxigenat, pipiţe în delir care uitau că veniseră să fie agăţate, o lume incredibilă în care el nu era numai stăpânul platanelor, ci al sălii întregi. Părea chiar mai simplu decât să ajungă regizor, pasiunea lui secretă de care nu vorbea nimănui. Învârtea platanele şi se simţea asemenea lui DJ Sammy, care pusese Spania pe harta muzicii de dans, alintat Frankie Wilde sau Porno DJ, căruia Brian Adams i-a scris un cec în alb pentru remixul piesei Heaven, vândută în versiunea lui DJ Sammy mai bine decât originalul. Nici măcar n-avea nevoie să fie împins din spate de nevastă ca acela, el, Pablito, se simţea deja pe drumul cel bun. Ar mai vrut să fie ca Julius O’Riordan, Judge Jules pe scenă, îi plăcuse atât de mult Spania încât învăţase limba aproape perfect şi de un sfert de veac trona în topul DJ-ilor, deşi apar cam o mie de DJ tineri pe an. Sau ca genialul Paul Van Dyk, cu mai multe premii decât are miriapodul picioare. Sau Richard Quitevis, DJ Qbert, american din California, supranumit Jimi Hendrix al platanelor, cel mai bun DJ din 1991 până azi, şi despre care prietenii lui spun că orice truc ai inventa, dacă-l vede făcut o dată, îl poate reproduce, chiar îmbunătăţit! În mod sigur el, Pablito, o să scrie cândva o carte despre experienţa de DJ, n-o să-i fie greu, mai trebuia să adune ceva întâmplări, pusese pe hârtie câteva gânduri, avea şi titlul, Filosofia sexului, categoric şi-o vor smulge din mâini toţi cei care acum se bâţâiau în faţa podiumului pe care trona el, ca un zeu al muzicii. Era un zeu al muzicii, ştia bine, de când învăţase alfabetul şi primise în dar casetofonul şi casetele cu muzica leşinată a anilor ‘80 din care era convins că mai puţin de o piesă dintr-o sută mai merită acum atenţie, dar pe vremea aia nu-şi dădea seama, asculta orice, la nesfârşit, chiar şi noaptea, la căşti, când se sătura de filme.
În săptămânile în care a cântat la club, înlocuind-o pe Antonia, s-a petrecut întâmplarea pe care regretă că n-a spus-o nimănui. A apărut într-o seară o femeie care semăna foarte tare cu mama lui. Trecuseră aproape zece ani de când murise, dar nu putea s-o uite: aceiaşi ochi negri cu scânteieri galbene, aceleaşi buze mari, acelaşi păr unduit pe umeri. Doar că femeia de-acum era slăbănoagă şi înaltă ca un băţ. Avea picioare foarte frumoase. Apăruse îmbrăcată în roşu aprins, cu pantofi roşii cu tocuri cui atât de ascuţite că înţepau podeaua, mergea legănat, păşea rar, de parcă ar fi fost obosită sau mai degrabă ar fi vrut să atragă toate privirile. Reuşise. Sărea atât de mult în ochi că nu era din lumea cu care Pablo se obişnuise, încât chiar şi dacă n-ar fi semănat cu mama Esmeralda tot s-ar fi holbat la ea. Nu voia să se holbeze, aşa că a schimbat ritmul şi a început să cânte o melodie drăcească şi nouă, la care era nevoit să privească şi corzile pe care le ciupea, dar ea parcă înţelesese, Pablo a zărit-o cu colţul privirii cum a pocnit aproape imperceptibil din degete, semn că-i plăcea ritmul şi-l ştia şi şi-a legănat şoldurile în ritmul muzicii, Pablo nu mai văzuse aşa ceva, era fantastică. A aruncat o ocheadă orchestrei, apoi i-a ignorat pe toţi şi s-a aşezat la o masă la care şedeau deja patronul şi un bărbat necunoscut, amândoi s-au ridicat în picioare până s-a aşezat ea. Nu mai fusese vreodată în bar, dar parcă era de-a locului de când lumea, zâmbea şi privea sfidător în jur, fără să observe ceva anume, şi atunci i-a amintit cel mai mult lui Pablo de mama lui în zilele ei bune.
N-au discutat mult, sosise Antonia, s-a oprit şi ea câteva clipe la masa lor, Pablo era uimit că nu-şi aminteşte, era imposibil să-i uiţi chipul. Pe urmă au plecat şi a mai văzut-o pe străină după câteva zile, dacă n-ar fi fost înălţimea ei, nici n-ar fi remarcat-o, era complet schimbată, îşi răsese pletele şi avea ţeasta lucioasă ca a lui Sinead O’Connor în vremurile ei bune şi îmbrăcase un fel de salopetă neagră mulată, ca de ninja, Pablo se-aştepta să se-nvârtă la bară, dar n-a făcut decât să privească lung sala, apoi a dispărut. Era imposibil ca Antonia să nu şi-o amintească, în seara aceea ele două chiar au stat de vorbă. E sigur de asta, pentru că era furios că trebuie să zdrăngăne la chitară în loc să stea el de vorbă cu ea. Antonia s-o fi ramolit sau ascunde ceva sau e invidia femeiască, pentru că în mod sigur, chiar şi rasă în cap, era mult prea frumoasă şi Antonia sigur nu putea să suporte aşa ceva.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
