Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 16
Toată noaptea s-a gândit cine era Manolo Ramirez, de care n-auzise în viaţa lui, dar pe care un avocat plin de păcate se repezise să-l elibereze după ce fusese săltat pentru un fleac. Oscar Delavilla era convins că Manolo Ramirez nu e doar un bărbat mai puriu care apăsase prea mult pe acceleraţie, după ce băuse peste măsură. Nu avea cazier, nu mai fusese arestat, nici măcar nu fusese vreodată amendat. Un cetăţean model. Oscar Delavilla a insistat să afle şi altceva şi, după câteva ore, prieteni din Madrid care ştiau mai multe decât el l-au lămurit că Manolo sosise în Spania din America de vreo douăzeci de ani, că era un cubanez care fugise târziu de Castro, nu fusese vreodată căsătorit şi n-avea copii. Dacă se refugiase din Cuba, era clar că n-avusese avere, dar probabil venise în Spania cu un cont în bancă, pentru că îşi cumpărase casă şi maşină, nimic bătător la ochi, însă fără să-şi fi deschis vreo afacere. Ce făcuse în America îi era imposibil lui Oscar Delavilla să afle.
Dar putea să afle cu ce se ocupase de când venise în Spania. Aparent, cu nimic. Însă oameni de încredere îi spuneau că fusese văzut foarte des în apropierea lui Carlos Venegas, şi el refugiat cubanez, venit tot din America, tot un cetăţean model, care n-avusese vreodată probleme cu poliţia. Amândurora le plăcuse probabil Spania pentru că se simţeau ca-n America: puteai să vii de nicăieri, dar să fii apreciat, dacă aveai bani. În jurul lui Carlos Venegas roiau mulţi oameni, Carlos Venegas era foarte cunoscut, încă popular, deşi pierduse la mustaţă în urmă cu ceva ani în alegerile pentru consilierii locali, descris de toate ziarele drept un tip încântător, nelipsit de la vreo sindrofie importantă, de la vreo petrecere care să conteze ori din cronicile mondene. Carlos Venegas era peste tot. El, Oscar Delavilla nu înţelesese de ce i se acorda atâta atenţie, poate pentru donaţiile pe care le făcuse câtorva spitale şi şcoli, despre care se vorbise copios, deşi fuseseră rare şi aproape insignifiante, dar lumea e mai atentă la ce se spune despre un fapt şi nu la faptul în sine. Sau poate pentru că era descris drept un creier pe care îl consultaseră într-o vreme mulţi politicieni înainte să ia decizii importante, iar el, cu modestie, făcuse în aşa fel să se ştie că-i sunt apropiaţi. Sau poate pentru vorbele de duh şi expresiile care apăreau repetat în ziare de genul „O să-l pocnesc peste bot!”, „O să-i răsucesc faţa aia de maimuţă la spate!”, „O să-i trag câteva scatoalce în scăfârlia aia ţuguiată şi goală!”, întotdeauna despre oameni bine înfipţi, chiar cu putere, cărora mulţi concetăţeni chiar ar fi vrut să le facă ce spunea Carlos Venegas şi n-aveau curajul. Gurile rele afirmau că-n campania electorală cheltuise o avere, dar ratase după ce izbucnise, cu vreo săptămână înaintea votului, un scandal neclar cu o femeie pe care chipurile el o împiedicase să-şi deschidă o casă de modă. Sau ceva asemănător. Era şi el proprietarul unei asemenea case, cu succes incert, dar care atrăgea remarcabil de multe tinere din toată lumea şi nu voia concurenţă. Oscar Delavilla nu fusese prea atent la amănuntele scandalului, îşi aminteşte doar că femeia care declanşase totul dispăruse. Iar Carlos Venegas declara că s-a lecuit definitiv de politică, pentru că oamenii pe care îi ajuţi nu rămân niciodată recunoscători. În ciuda acestei declaraţii care ar fi distrus imaginea publică a oricui, continua să fie popular şi nelipsit din primul plan. Mai era proprietarul unei papetării în care găseai toate mărunţişurile din lume, se presupunea că putea trăi liniştit din ce-i aduceau afacerile. N-avea maşină, nu ducea o viaţă de lux, dar nimeni nu ştia de fapt cum trăia în spatele zidurilor înalte ale unei casei pe care şi-o construise într-un cartier liniştit, asemănătoare acelor hacienda cu care se obişnuise în Cuba lui – clădire cu un singur cat, o întindere de pământ în jur, cu livadă şi grădină imensă, în care cine ştie ce planta, poate chiar canabis. Astea erau vorbe, nimeni nu văzuse nimic şi nu existase niciun motiv să meargă cineva să afle, pe atât de orbitoare îi era viaţa publică. Iar Manolo era doar unul dintre nenumăraţii care roiau în jurul lui Carlos Venegas şi nu atrăsese niciodată atenţia.
Sursele mai spuneau că Venegas venise din America aproximativ în acelaşi timp cu Manolo şi însoţit de o muiere a dracului, cu care era bine să nu te pui, Sonia Mendez, pe care mulţi au bănuit-o nevastă, pe urmă amantă, până la urmă doar o îndatorată până peste cap, bună la toate. Când ieşea în lume, nu-l scăpa niciodată din ochi pe Carlos, îl urma îndeaproape ca un bodigard şi nu-i ieşea din cuvânt. Ani la rând fuseseră nedespărţiţi, locuiseră în aceeaşi casă, dar când Carlos Venegas şi-a isprăvit de construit hacienda, s-a mutat singur, doar cu o servitoare mută. Sonia Mendez a rămas în locuinţa veche.
Oscar Delavilla n-o văzuse în viaţa lui pe Sonia Mendez. Oricât ar fi fost el de poliţist celebru, nu putea cunoaşte chiar pe toată lumea.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
