Popeye – De florile mărului
Nici nu ştiu când a trecut anul. De Crăciun se împlinise un an de la revoluţie şi de când mutul murise lângă mine, la o gură de metrou, împuşcat nu se ştie de cine. A fost cel mai nenorocit Crăciun din câte trăisem. Nu puteam pleca de la ziar, eram singur, mă gândeam la fel şi fel de prăpăstii, mi-am amintit prin ce trecusem în urmă cu un an, de mutul care mă salvase de glonţ, de prietenii vechi care se bucurau de daruri cine ştie pe unde, de Anamaria care nu se întorsese în ţară, sau o făcuse fără să mă caute, şi de câtă dreptate avusese că-s un prost să cred că s-ar fi schimbat lumea. Nu se schimbă niciodată nimic. Mă simţeam la fundul găleţii şi parcă toţi îşi deşertau mizeriile peste mine. Abia aflasem că mama e grav bolnavă şi nici măcar nu puteam să merg s-o văd. Am plâns vreo oră, că mi se umflaseră ochii ca la broscoi. Nu mi-e ruşine s-o spun.
Chestia asta cu mama mă dădea peste cap. Era al doilea Crăciun pe care îl petreceam fără ea. Pentru cel dinainte, hai să zic că aveam motive, se schimba chipurile lumea şi mă credeam în mijlocul schimbării, o rotiţă acolo cât de mică în stare să facă să meargă angrenajul. Dar acum nu mai avusesem un motiv zdrobitor. Mă obişnuisem de mic să dănţuiesc în jurul bradului de care nu ştiu de unde făcea rost de fiecare dată, în ultima clipă, şi pe care îl împodobea cu panglici de hârtie creponată şi câteva globuleţe de toate culorile. Mă vâram în pat aşteptându-l pe Moş Crăciun. Ţineam ochii larg deschişi să n-adorm, să-l văd cum intră în casă, pe uşă ori pe ferestră, dar n-am reuşit niciodată, mă trezeam a doua zi cu un pacheţel sub pom. Venise când eu dormeam. Nu era bucurie mai mare! Iar mesele erau o minune. Mama scotea farfuriile cele mai bune, făcea bucatele cele mai bune, mirosea casa a cozonaci, a nuci, a scorţişoară şi friptură. Nu era zi mai minunată, chiar dacă mai târziu aveam să aflu că ce vedeam eu era o sărăcie lucie. Crescusem mare şi tot mai dănţuiam în jurul bradului şi mă culcam devreme să-l aştept pe Moş Crăciun, chiar şi pe vremea gloriei mele efemere în echipa de fotbal a oraşului. Mai cred şi acum în Moş Crăciun. E imposibil să nu existe! Nu-mi pot imagina un Crăciun decât în familie. Iar eu eram singur, să păzesc nişte coridoare goale, în faţa unor telefoane care să-mi anunţe cine ştie ce grozăvii întâmplate în acea noapte, pe care să le scriu pentru ziarul de peste două zile. Nu ştiu câţi nu s-ar fi smintit, ca şi mine.
N-am văzut-o decât după Anul nou. La spital. Era galbenă, obosită, lăcrima, de dorul meu, am presupus. I-am zis să fie tare că toate se rezolvă. Nu ştiam ce are. Mi-au spus mai târziu doctorii. Ciroza avea s-o sfâşească în câteva luni. Am reuşit să-i fac rost de nişte medicamente rare, cu care s-a mai întremat şi şi-a recăpătat speranţa. Dar eu ştiam că n-o s-o mai ducă mult. Eram disperat, cu mâinile legate.
Atunci am făcut singurul lucru pe care şi-l dorea, dar despre care nu-mi vorbise niciodată, îl citisem în privirile ei. Voia să mă vadă la casa mea, înainte să moară. M-am însurat. Cunoscusem de ceva timp o fată, Ianina, cam de-o vârstă cu mine, care începuse să-mi placă. Îmi plăcea să merg cu ea în parc, trăncăneam verzi şi uscate, îmi plăcea să o ascult cum vorbeşte, să ascult muzică veche cu ea, avea un morman de discuri, îmi plăcea s-o văd cum se entuziasmează şi se ridică dintr-o dată şi dansează de una singură, părea că tot ce spune numai aşa putea fi, oricine ar fi spus altfel era un neisprăvit. Mai spunea că atunci când iubeşte, ea e în stare să doboare şi munţii. Imaginea asta am avut-o ani la rând în faţa ochilor: o vedeam opintindu-se în faţa unei stânci pe care reuşea s-o mişte din loc. Până într-o zi când mi-am dat seama cât de aiurea e imaginea aceea, pentru că nimeni n-ar fi în stare să mişte munţii din loc. Dar asta se va petrece mult mai târziu. N-o iubeam, cred că o iubisem doar pe Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru, dar nu sunt sigur. Şi pe Anamaria, care rămăsese undeva departe, în Franţa, cu misterele ei de care nu voise să-mi vorbească. Dar mă simţeam bine cu Ianina, mă obişnuisem repede cu ea şi toată bucuria pe care-o simţeam când o vedeam am luat-o drept iubire. Am cerut-o de nevastă, mi-a sărit de gât, de parcă îi adusesem cine ştie ce comoară râvnită de toată lumea. Ne-am căsătorit la început de vară. Maică-mea abia atunci mi-a spus că e fericită, că am făcut alegerea cea bună. După o lună a murit.
S-a rupt atunci ceva în mine. Nu pot să spun ce. N-am fost om luni întregi. Dar viaţa mergea înainte. Închiriasem o garsonieră, pe care după o vreme am cumpărat-o, cu banii de pe căsuţa prăpădită din oraşul meu şi cu un împrumut de la patron. Locuiam în garsoniera aceea, care pentru mine a devenit raiul pe pământ, pentru că era primul lucru pe care-l făcusem cu mâinile mele. Nu ştiu dacă eram fericit sau nu, mă acaparau prea multe din jur în acelaşi timp. Voiam să fiu bun în meseria mea, mereu mai bun, să câştig mult, mereu mai mult, să-i fac pe oameni să creadă ce le spun, să-i conving. Nimic nu mi se părea mai important. Căsnicia era rezolvată în capul meu, n-avea cum să nu continue.
Habar n-aveam în ce eroare trăiam.
(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)