Stelian ȚurleaStelian Țurlea
25.11.2015

Orbi în tranziţie – 8

Popeye – Experienţe de ziarist

După câteva luni mi-a spus că nu trebuie să rămân să car ziare toată viaţa, că e convins că e ceva de capul meu. M-a pufnit râsul. Cine să se uite la un prăpădit ca mine care nu făcuse nimic în viaţă până atunci? Dar cred că în momentul în care mi-a spus-o, luase deja hotărârea să nu mă lase să zac acolo. Am înţeles târziu asta.

De multe ori veneau tot felul de redactori sau şefi mai mici sau mai mari ai ziarelor şi revistelor, să vadă şi ei ce se mai întâmplă sau naiba ştie de ce. Mă intimidau toţi, mi se păreau aroganţi, mă dădeam la o parte din calea lor. Dar într-o seară bătrânelul meu a ţinut să mă prezinte unui poet şi critic despre care auzisem şi eu. Nu ştiu ce vorbiseră mai înainte. Bărbatul acela s-a uitat la mine cu interes, mi-a pus vreo două-trei întrebări, de parcă m-ar fi testat şi pe urmă şi-a văzut de treaba lui. La scurt timp am aflat că-i căzusem cu tronc. M-a luat cu el să fac corectură la revista lui culturală. Om mă făcea peste noapte!

Iarăşi am învăţat o groază de lucruri. Tot el m-a trimis la un ziar care abia se lansase, cu părere de rău, zicea, dar e convins că am stofă de ziarist şi ar fi păcat să mă ţină lângă el. Auzi vorbă! Toată viaţa o să-i rămân dator. Până acum n-am fost o dată măcar să-i mulţumesc, şi cu cât trece timpul mă simt mereu mai stingher şi nu-mi vine să-l văd. Dacă o să fiu în stare, o să scriu cândva despre vremurile acelea şi-o să-i dedic lui cartea. Şi nici atunci recunoştinţa mea n-o să fie deplină.

L-am ascultat şi m-am dus. Eram din nou ziarist şi alergam ca bezmeticul după ştiri prin tot oraşul. Aveam buzunarele pline cu fel şi fel de hârtiuţe pe care îmi notam tot ce auzeam şi vedeam, să nu cumva să uit, şi mâzgăleam fel şi fel de idei cu care să-mi umplu articolele. Era acolo unul mai puriu care mi-a spus o dată: măi, băiete, în meseria asta timpul te omoară; dacă îţi cer un articol mâine la ora nouă, nu mă interesează unde-l scrii, aici, acasă, în parc, la veceu, în patul iubitei, la ora fixată să fie pe masa mea. Numai aşa răzbaţi. Dar s-ar putea să mori de tânăr dacă faci întocmai cum îţi spun eu. Tu alegi.

Am băgat totul la cutiuţă şi am ales. Când ajungeam la redacţie, era aproape totul gata. Şefii mei începuseră să mă laude. Colegii mei începuseră să se uite chiorâş la mine. Asta-i lumea, trebuia să mă adaptez!

Îmi plăcea grozav să scormonesc după ştiri, să aflu adevărul. Mi se părea că fac bine şi voiam să fac bine. Începea să-mi placă din ce în ce mai mult meseria. După multă vreme mi-am dat seama că bătrânul tipograf intuise bine. Dumnezeu nu mă adusese pe lume să construiesc avioane, ci să scriu.

Când e vreme frumoasă, scriu cel mai bine în parc. Nici măcar nu trebuie să fie vreme frumoasă, e destul să nu plouă. Mă aşez pe o bancă mai retrasă şi scriu pe genunchi. Mai trece câte unul curios, dar de obicei nimeni nu mă bagă în seamă. Mă uit la crengile copacilor, aud cum se leagănă frunzele şi mă cuprinde o linişte de parcă m-aş scufunda într-un bazin imens cu apă. Cuvintele încep să curgă din mine şiroaie. Mai trece uneori câte-o ţigancă rătăcită care insistă să-mi ghicească: Hai, frumosule, văz că ai pixu-n mână, hai să-ţi spun cum ai să ajungi scriitor, dă-mi palma să-ţi ghicesc. Se îndepărtează când îmi vede privirea goală. O dată una a plecat bombănind: N-ai să ajungi scriitor, maică, ai să ajungi la balamuc. Atunci am râs în hohote. Scriu în parc şi când dă frigul şi cad frunzele. Atunci îmi place cel mai mult, nu e mai nimeni în jur, am impresia că sunt stăpânul lumii. Când îmi îngheaţă mâinile, plec, dar nu ştiu cum se face că mai mereu totul e încheiat, nu-mi rămâne decât să adaug titlul şi să schimb o mână de vorbe ca să sune mai frumos. Îmi place grozav ca textele mele să sune frumos, dacă vreunul ar fi atât de nebun să le citească cu voce tare.

Îmi făcusem surse peste tot, n-o să vă împui capul cu ele.

Dar cele mai multe le aflam de la cerşetori. Nu ştiu cum se face că oamenii ăştia ştiu totul şi nu ştiu cum se face că m-am înţeles întotdeauna cu ei. Cei mai simpatici erau doi adolescenţi care cântau la metrou, unul la chitară, celălalt la block-flote. Doamne, ce muzică divină le ieşea din instrumentele alea! Nu era om să nu încetinească măcar pasul ca să-i asculte. Se strângeau banii cu nemiluita în pălăria din faţa lor. Iar eu mă lipeam de zid lângă ei şi-mi imaginam poveşti minunate pe muzica lor. M-au întrebat o dată dacă-s tot de-al lor şi le-am spus că nu.

– Atunci ce învârţi? mă întrebă cel mai mic.

– Scriu la ziare, le-am zis.

– Aha! a fost răspunsul.

Era vizibil că ori crescusem enorm în ochii lui, ori nu reuşea să-şi închipuie ce-i aia să scrii la ziare. M-am simţit dator să adaug:

–   Umblu de colo-colo prin oraş după informaţii şi apoi scriu.

–   Aha! zise de data asta celălalt, care cânta la block-flote. Dar p-aia ai aflat-o?

Şi mi-a spus ce se petrecuse cu puţin înainte chiar în staţia aceea de metrou. Habar n-aveam.

–   Păi, vezi? Să vii la noi să afli.

Aşa am făcut. Dacă nu zilnic, măcar la două zile mă duceam să-i văd, mă aşezam pe jos între ei, cu spatele lipit de zid şi aflam câte-n lună şi-n stele. Unele informaţii erau chiar valoroase, merita să le plătesc în aur.

Erau vremuri teribil de agitate, sper că vi le mai amintiţi, dragilor. Greve, proteste, marşuri, mitinguri, o lume în permanentă agitaţie, oameni care se bănuiau unii pe alţii, oameni care nu spuneau adevărul, oameni care se urau, oameni care se acuzau că nu ştiu ce făcuseră sau nu făcuseră înainte de revoluţie. Cel mai greu era să afli din atâtea spuse care se băteau cap în cap unde-i adevărul. Nu mi-a fost uşor niciodată. Mai ales când am deranjat nişte tipi care porniseră o afacere şi jecmăneau omul de rând. M-au bătut atunci nişte haidamaci într-o seară şi am stat vreo patru zile în pat, simţeam că toate se făcuseră praf în mine. Dădeau în mine şi strigau ca proştii: te iei de ăla, mă, tu, mă, mucosule? Dacă aveau minte trebuia să mă bată fără să scoată o vorbă, n-aş fi ştiut de unde mi se trage. Am trecut şi peste asta. După ce am scris ce mi se întâmplase, nimeni nu s-a mai atins de mine. Asta nu înseamnă că se temeau de mine, ci că pur şi simplu am avut noroc. Se întâmplă să mai ai şi noroc în viaţă.

Şi timpul trecea.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Foto: Agerpres