Popeye – Presar de-o viaţă
Bună, dragilor! Vă mai amintiţi de mine? Credeaţi că am murit atunci când m-au săltat caraliii ăia din Piaţa Universităţii? Nu ştiu nici eu prea bine pe unde am ajuns, nici ce mi-au făcut, mai bine s-o lăsăm baltă, că nici eu, nici voi n-o să ne îmbogăţim cu nimic. N-o să aflăm vreodată ceva. Important e că sunt în viaţă şi vă vorbesc din nou. Aş trânti cu mare drag aici un proverb din alea faimoase, cu care v-am obişnuit până acum, dar m-am mai schimbat şi eu, o las mai moale. Iar cărţulia aia plină cu proverbe pentru toate situaţiile, pe care o ţineam în buzunarul turului pantalonilor, s-a făcut ferfeniţă de amar de vreme şi nici măcar nu mai ştiu pe unde am lăsat-o.
În vara lui ’90, nu ştiu cum s-a făcut că nu m-au mai primit la revista aia care mă trimisese la Paris. Am bănuit mereu o legătură cu ce se petrecuse cu mine în Piaţă şi în zilele de după. N-avea niciun rost să insist. Lumea se schimbase, dar era aceeaşi. Sau aproape aceeaşi. Avusese dreptate Anamaria în discuţiile alea lungi de pe malul Senei. Eu fusesem prostul păcălit. Dar eram tânăr, imposibil să nu găsesc undeva de lucru. Măcar să car în cârcă saci cu grăunţe sau ciment şi tot găseam. Cam asta s-a întâmplat, cel puţin o vreme. Nu mi-a fost niciodată teamă de muncă.
Câteva luni am lucrat noaptea la căratul ziarelor în subsolurile Casei Presei. Zeci de maşini aşteptau la coadă, care să le ducă la gară, care să le răspândească prin oraşele apropiate, care să le ducă la fel şi fel de chioşcuri, înainte să se crape de ziuă. Paralele pe care le câştigam de-abia îmi ajungeau. Noroc că banii nu erau ţelul meu. Era o vânzoleală de nedescris. Am întâlnit mulţime de oameni de care nu auzisem, mulţime de oameni care semnau în maldărele alea de ziare şi reviste pe care se înţelege că le citeam şi eu gratis. Erau atât de multe că mă îngrozeam. Dar lumea le cumpăra pe toate. Cine a avut bani şi a-nţeles ce urmează, atunci a dat lovitura. Cu o investiţie minimă obţinea un profit imens în câteva luni. Mi-am scos gândul ăsta din cap. Eu abia de-mi ţineam zilele.
Am cunoscut în nopţile alea un tipograf bătrân pe care îl respecta toată lumea şi care venea noapte de noapte să vadă cum se ridică pachetele cu ziarele pe care le tipărise el. Nu-l obliga nimeni, o făcea din plăcere. Când m-am mai apropiat de el, am înţeles că nu avea unde să se ducă. Era singur, fără nevastă, fără copii, fără rude. Sunt sigur că înnebunea de singurătate în casa lui, unde o fi fost. N-am vorbit niciodată cu el despre asta. Se poate să nu fi fost chiar aşa, dar e sigur că nu voia să se ducă acasă.
Nu ştiu cum se face că m-am apropiat de el din prima noapte. Presupun că m-a îndrăgit, pentru că, târziu de tot, după multe luni, mi-a spus că ar fi vrut să aibă un flăcău ca mine. Nu voia să vorbească despre subiectul ăsta, puteam înţelege şi că l-a avut, dar l-a pierdut într-un accident. Rareori am văzut un tip mai cumsecade şi mai închis în el. Fuma mult, ţigări fără filtru, una după alta, dintre cele mai puturoase. Sub petele de cerneală tipografică de pe degete, zăream uneori pielea îngălbenită, maronie de-a dreptul, de la fumul țigărilor. Când mă apropiam prea mult de el, îmi sufla fumul în ochi de-mi venea să vărs. N-o făcea cu intenţie, pur şi simplu aşa se întâmpla. M-a dus în zeţărie, mi-a povestit despre linotipuri, îmi vorbea despre cum se făceau ziarele pe vremuri, pe cine cunoscuse, oameni despre care eu citisem doar în cărţi.
– Ei, băiete, ce viaţă mai era în presă pe vremuri! obişnuia să-mi spună.
Sunt convins că vorbea despre vremea când era tânăr, adică înainte de război. O dată m-am gândit că fusese contemporanul lui Moş Nibi. Nu ştiu dacă mai trăieşte şi ce-o fi făcând acum. Nici presa nu mai e ca pe vremea când căram ziare, deşi e la o aruncătură de băţ în urma noastră, acum lumea foloseşte computerul, iar literele de plumb care curgeau pe un jgheab sunt istorie.
Ştia atât de multe lucruri, pe care era capabil să le povestească ademenitor, încât îl urmăream fascinat. Aşteptam cu nerăbdare noaptea, să văd despre ce-mi mai spune. Uneori se întâmpla să răsfoiască ziarele pe care nu le tipărise el, mă chema alături şi-mi arăta unde greşiseră paginatorii, unde greşise redactorul, cum ar fi fost mai bun cutare articol dacă ar fi fost scris altminteri decât era, cu aceeaşi informaţie şi aceleaşi cuvinte. Nu-mi venea să cred pur şi simplu. A simţit asta, în mod sigur, şi o dată mi-a făcut o demonstraţie.
– Uite, zicea, citeşte paragrafele astea mai întâi, şi dă titlul din vorbele astea. Şi-mi arăta cu degetele lui groase şi îmbătrânite pe foaia de ziar. Era altceva, parcă mi se deschideau ochii asupra altui adevăr.
Avea obiceiul să mă descoasă, cam o dată pe săptămână, nu mai des. I-am vorbit despre viaţa mea care încăpea într-o filă. O ştiţi, dragilor, din cărţile dinainte, nu fusese mare brânză. Dar în săptămâna următoare el îmi punea întrebări care mă făceau să văd cu alţi ochi tot ce trăisem. Ştiam că nu am ascunzişuri, dar el le descoperea. I-am vorbit despre pasiunea mea veche pentru avioane, i-am spus cum abandonasem, cum a fost viaţa la revista aia unde mă angajaseră mustăcioşii, i-am vorbit despre iubirile mele sau ce credeam eu că fuseseră iubiri. Niciodată nu era mulţumit cu ce-i spusesem. Parcă eram la un doctor care scotocește în mine şi-mi scoate afară unul câte unul măruntaiele pe care nu mi le-am văzut niciodată. Şi pe urmă îmi spunea:
– Uite cum ar fi trebuit să faci. Sau: Uite cum ar fi bine în situaţia asta.
O dată mi-am zis că ar fi putut fi tatăl pe care nu l-am avut. Mă gândesc acum că a fost cea mai grozavă lecţie de viaţă, că mă îndruma cum nu făcuse nimeni înainte, dar atunci nu-mi dădeam seama de asta, uneori chiar mă irita insistenţa lui. Noroc că nu mă întreba prea des. Se prefăcea că nu-mi vede iritarea, schimba imediat subiectul şi mă linişteam.
Când nu tăifăsuiam cu bătrânul tipograf, citeam tot ce-mi cădea în mână. Ziare, reviste, cărţi. Venea schimbul de dimineaţă şi eu încă citeam cu ochii împăienjeniţi. N-am citit în viaţa mea ca în lunile alea. Am aflat atâtea minunăţii că mă duceam acasă şi nu puteam adormi de nerăbdare să aflu continuarea. Mă pomeneam gândindu-mă cum aş fi scris eu cutare carte sau cum l-aş fi descris eu pe cutare personaj cu care adormeam în minte într-un târziu. Uneori simţeam că-mi ard degetele să scriu ce-mi trecea prin cap. N-am făcut-o niciodată, mi se părea o iluzie, o himeră, nu mă vedeam scriind altceva decât articole. Dar continuam să visez.
Imagine de pe tipografie.com.ro
(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)