Stelian ȚurleaStelian Țurlea
11.11.2015

Orbi în tranziţie – 6

Ligia –Revoluţie şi derută              

Nu mai ţin minte cum am aflat. Eram pe stradă, am văzut oameni înspăimântaţi fugind dinspre centru, spuneau că securiştii au tras în mulţime şi-au omorât câţiva. Nu înţelegeam nimic. Care securişti? De ce să tragă în oameni? Habar n-aveam ce se întâmpla în lume. Habar n-aveam ce se petrecuse la Timişoara. Eram ruptă de tot ce era dincolo de orizontul meu îngust. Când i-am văzut atât de îngroziţi, m-am speriat şi eu. Nu m-am mai dus în garsoniera mea, m-am oprit la Eliza. Se înserase.

– Tu pe ce lume trăieşti? m-a întrebat. Chiar nu ştii nimic?

Era mult mai speriată decât mine. Mi-a spus ce aflase de la Europa liberă, pe care soţul ei o asculta cu sfinţenie. Mi-a spus că în drum spre casă trecuse aproape de centru şi auzise cu urechile ei împuşcăturile. Mi-a spus că soţul ei fusese printre cei care protestau împotriva regimului lui Ceauşescu, la fel ca la Timişoara, şi nu se întorsese. Era sigură că îl arestaseră şi că la ora aceea îl snopeau în bătaie prin cine ştie ce pivniţe. Nu plângea, plânsese mai înainte, acum lacrimile i se uscaseră. Erau în ea numai îndârjire şi ură. Dar şi o spaimă atât de mare, că mi s-a transmis şi mie instantaneu. Îmi era o milă cumplită de ea, dar n-aveam cum s-o ajut decât înnoptând acolo, să nu dispere de singurătate. A doua zi am pornit amândouă să-l căutăm. Nu prea ştiam unde. La miliţie nu ne-au primit şi ne-au spus să ne vedem de treabă că ei n-au arestat pe nimeni, la sediul Securităţii nici vorbă să intrăm. Am pornit să căutăm nişte prieteni de-ai soţului ei, doar-doar or şti ei ceva.

Atunci am văzut dintr-o dată că se umplu străzile de oameni, din ce în ce mai mulţi, ca la manifestaţii, ca la paradă, strigau, săreau în sus de bucurie, cântau, unii aveau tricolorul din care decupaseră stema şi-l fluturau ca bezmeticii. Nu înţelegeam nimic. Nu înţelegeam nici măcar încotro se îndreaptă, pentru că unii porniseră într-o direcţie, alţii într-alta, de parcă ar fi fost două enorme tabere aflate într-o căutare formidabilă. L-am oprit pe unul care era cam de-o vârstă cu mine şi l-am întrebat ce se întâmpla.

– Măi, femeie, cum să nu ştii?! A fugit Ceauşescu!

Parcă primisem o măciucă în cap. Nu pricepeam nimic. Cum adică, a fugit omul acela care părea nemuritor şi avea ţara la picioare?

– Înseamnă că Matei al meu e liber! a strigat Eliza, sărindu-mi de gât. Eu uitasem de soţul ei. E liber! Înţelegi? continua Eliza. Înţelegi? E imposibil să nu-l găsim în mulţimea asta!

Mie mi se părea exact pe dos.

Ajunsesem într-o zonă cu multe magazine. În vitrina unuia erau deschise mai multe televizoare în faţa cărora se înghesuiau oamenii. M-am oprit şi eu să aflu, am lăsat-o pe Eliza să plece mai departe singură, i-am spus că n-are cum să dea de el în marea de oameni, dar era convinsă că-l va întâlni. Ce poate să facă iubirea dintr-un om!

Atunci am văzut şi eu revoluţia la televizor, cu grămada de oameni cu steagul găurit în spate, nemişcaţi ore în şir şi cu tot felul de necunoscuţi care îşi smulgeau unul altuia microfonul să facă un apel în faţa naţiunii, să spună ce se întâmplă în cartierul cutare sau în oraşul cutare. Nu înţelegeam mare lucru, dar m-am simţit cuprinsă de frenezia celor din jur. Am scăpat! ziceau. O să avem de toate! ziceau. O să-i omorâm ca pe nişte şobolani pe toţi securiştii care ne-au belit până acum! mai ziceau.

Pe urmă au venit zilele acelea de spaimă în care nu ştia nimeni ce se întâmpla şi ne uitam cu toţii ca proştii zi şi noapte la televizor să vedem cine şi cum se mai împotriveşte, dacă şi unde l-au dus pe Ceauşescu, cine ne conduce, întrebându-ne ce-o să fie peste o zi sau o săptămână. Într-una din zile am văzut-o şi pe doamna Doina Cornea, care fusese cândva prietenă cu străbunica. Străbunica o admira tare mult şi o chema uneori la o cafea, să vorbească franţuzeşte. Acum părea mai în vârstă, am recunoscut-o după voce şi când m-am uitat mai bine mi s-a părut că emană aceeaşi fermitate care mă impresionase când o văzusem prima oară şi eram o puştoaică. Dacă ea ajunsese la Bucureşti şi vorbea la televizor, însemna că se schimbase cu adevărat ceva!

Curtea casei cu glicină era pustie, umbla de colo-colo doar dulăul căruia nu-i mai dăduse nimeni de mâncare de zile întregi. Familia de unguri dispăruse, parcă intrase în pământ. M-am gândit că s-or fi temut de ceva. În prima clipă mi-am spus că s-a făcut în sfârşit dreptate, că străbunica, bunica şi mama pot dormi liniştite în mormintele lor. Mă înşelam.

La vreo lună după Anul nou, cei cinci au reapărut în curte, de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă s-ar fi întors dintr-un lung concediu. Se purtau aidoma, numai că nu se mai zbârleau la mine când mă vedeau, ajunseseră să mă întrebe dacă n-am nevoie de ceva, chipurile ar fi gata să mă ajute cu orice. Într-o zi m-au invitat la masă, nu putem fi la nesfârşit duşmani, spunea Arpad cel bătrân. Nu m-am dus. Mi-au reproşat asta câteva zile la rând.
Într-o zi l-am văzut la o adunare pe Arpad cel tânăr, cel care mă violase. Vorbea foarte frumos, spunea exact ce gândeau oamenii sau în orice caz ce gândeam eu, reuşea să-i facă atenţi, îi atrăgea ca un magnet, îl aplaudau şi-l ovaţionau. Eram uluită. Arpad cel tânăr şi de-o vârstă cu mine striga, bătându-se cu pumnii în piept că fără ei ar fi rezistat regimul comunist o mie de ani, ca al führerului. Şi mulţimea îl ovaţiona. Nu ştiau că lucrase, ca şi taică-su, în Securitate, sau nu mai conta. Ei, cei de acolo, cu el în frunte, făcuseră revoluţia! M-am trezit vorbindu-i unuia de lângă mine că nu-i adevărat şi m-a privit ca pe o nălucă, gata să mă ia la bătaie.

– Ascultă, cucoană, mi-a zis, oi fi fost de-a ălora dinainte. Vrei să punem parul pe tine?

Mi-a venit să vărs. Am plecat năucă din mulţimea aia. De ce mai ieşiseră în stradă, dacă tot cei dinainte erau în frunte?

Seara m-am hotărât să plec din nou din oraş, simţeam că mă sufoc, mi se părea minciuna prea mare. Acum cred că am greşit, trebuia să rămân şi să ies în faţă, să spun lumii ce ştiu. Dar atunci îmi era frică şi mă gândeam că nimeni n-o să asculte o mucoasă ca mine. Nu m-ar mira ca Arpad cel tânăr şi de-o vârstă cu mine să fi obţinut între timp şi certificat de revoluţionar. În clipa asta nu mă interesează, puţin îmi pasă, dar într-o bună zi o să mă întorc în Cluj să-mi cer înapoi casa, în memoria străbunicii, bunicii şi mamei mele. Deocamdată n-am putere să dau ochii cu ei, încă nu mi s-a închis rana acelei nopţi, încă mai am un gând de răzbunare.

La vreo trei-patru luni după Anul nou i-am lăsat Elizei câinele, mi-am strâns lucrurile într-o valiză şi am plecat din oraş. Aveam banii puşi de-o parte în timpul aventurii cu directorul de vânzări, credeam că pot trăi din ei destulă vreme, dacă nu eram risipitoare. Am venit în Bucureşti, n-aş putea spune acum de ce. Dar atunci gândul meu era c-o să mă sufoc acolo şi c-o să mi se întâmple ceva rău, că voi aluneca şi voi aluneca pe tobogan până n-o să mai ştiu de mine.

Habar n-aveam ce urma să mi se întâmple.

Imagine de pe casadex.ro

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)