Ligia – Viaţă irosită
Cred că vreo două luni n-am mai fost bună de nimic. Nu mai aveam chef să-mi caut de lucru, nu-mi era foame, nu mâncam, ajunsesem piele şi os. Îmi era ruşine să ies pe stradă, aveam impresia că toţi oamenii care mă privesc ştiau ce mi se întâmplase. Am avut o depresie cumplită. Pe urmă m-a cuprins furia, simţeam că sunt gata să mă cert cu oricine, din nimic. Creştea în mine o dorinţă de răzbunare pe care nu ştiam cum s-o pun în aplicare, făceam planuri nebuneşti în care amestecam otrăvuri, cuţite, fiare de tortură. Într-o zi mi-am dat seama cât de absurd e tot ce imaginam. Niciodată n-aş fi în stare să omor un om, orice mi-ar fi făcut. Pe mine m-aş fi putut omorî, dar dacă n-am făcut-o în prima clipă, însemna că sunt destul de tare să rezist la orice. Dintr-o dată m-am liniştit, ca şi cum m-aş fi împăcat nu cu lumea, ci cu mine însămi. Dacă supravieţuisem până atunci, voi fi în stare să supravieţuiesc mereu, orice mi se va mai întâmpla. Am fost mândră de mine. Îmi revenisem.
M-a cuprins o ambiţie cum nu mai simţisem vreodată. M-am înscris din nou la examen la teatru. Spre marea mea surpriză, am reuşit. N-aveam idee cu ce voi trăi, eram convinsă c-o să mă descurc eu în vreun fel. Eram inconştientă.
Mi se terminaseră rezervele, am împrumutat nişte bani de la Eliza, mereu gata să facă orice pentru mine. La asta sunt buni prietenii.
Am aflat de un târg de agricultură care se organiza în oraş pentru vreo două săptămâni. Căutau fete tinere pentru un fel de public relations combinat cu secretariat. Când m-am prezentat era o coadă de pretendente de parcă s-ar fi oferit premii pentru frumuseţe. Nu m-am întrebat dacă o făceau pentru bani, pentru distracţie sau din plictiseală. Eu o făceam pentru bani, aveam mare nevoie. M-au acceptat pe loc. M-au repartizat unei firme străine pentru că eram printre foarte puţinele candidate care ştiau limbi străine – foarte bine franceza şi destul încât să mă descurc în engleză.
Târgul a durat mai mult de două săptămâni. În prima săptămână am realizat că îmi face o curte insistentă unul dintre directori, nu mai ţin minte cu ce se ocupa, cred că era cel cu vânzările. Era reprezentantul firmei străine în oraş, mai târziu am aflat şi că era plin de bani. După două zile îşi făcuse un obicei ca la sfârşitul fiecărei zile să-mi dea la plecare o sacoşă cu fel şi fel de lucruri şi să mă întrebe dacă îmi mai doresc ceva. Am primit tot, nu ştiu de ce, fără să mă uit ce este înăuntru. Ajunsă acasă am constatat că erau mulţime de bunătăţuri pe care nu mi le-aş fi putut permite, dar şi parfumuri şi farduri extrem de scumpe. N-am dus înapoi nimic. Iarăşi n-am înţeles de ce n-am făcut-o. Nu făcusem nimic să le merit. Mă întreba tot timpul dacă mai am nevoie de ceva. După o săptămână mi-a spus cât îi place de mine şi că mă doreşte. Nu i-am răspuns, m-a şocat. Mi-a spus-o pe urmă de atâtea ori, a insistat atât de mult, aducându-mi mii de argumente în favoarea lui, încât am cedat. M-am dus la hotel cu el. Nu mi-a plăcut, eram stresată din mai multe motive: ştiam că nu este corect ceea ce fac; mă culcam cu un bărbat pe care nu-l cunoşteam, şi încă destul de repede după ce îl întâlnisem; nu vedeam niciun final, nu mai vorbesc de unul fericit pentru mine; şi peste toate îmi spusese că este însurat şi are un copil de şapte ani. Dar chiar peste toate ar trebui să spun că în lunile acelea de singurătate mă gândisem de multe ori la tine, nu ştiu de ce, mi te imaginam povestindu-mi exact cum se întâmplase când umblam aiurea pe străzile oraşului tău, de parcă ai fi vrut să mă ajuţi de departe şi ajunsesem să mă îndrăgostesc de tine. Foarte târziu mi-am dat seama că asta era. După seara când m-am dus la hotel aveam un sentiment tulbure că te-am trădat, pe tine care nu-mi ceruseşi nimic. Încercam să-mi găsesc o scuză, îmi spuneam că a fost pur şi simplu o aventură de-o noapte care n-are nici o importanţă în viaţa unui om. Prima oară atunci a fost. După aceea am alunecat pe tobogan, mai jos, mereu mai jos.
În ultima zi a târgului mi-a spus că este îndrăgostit de mine, că e în prag de divorţ, că vrea să rămân cu el. N-am înţeles de ce şi-a oprit ochii asupra mea, dar îmi făcea o propunere atât de aiuritoare, încât n-am ştiut ce să-i răspund sau n-am fost în stare să-l refuz. A urmat o perioadă efervescentă a vieţii mele. Cred că eram o jucărie pentru el. Îmi făcea absolut toate poftele, de câte ori mă culcam cu el îmi oferea cadouri. A cumpărat sau a închiriat, nu ştiu, o garsonieră într-o zonă liniştită şi acolo ne vedeam, multe nopţi acolo rămâneam, împreună cu el. A durat cam vreo trei luni, începuseră cursurile facultăţii, ţin bine minte asta. Mă duceam la cursuri, treceam prin mansardă mea doar să mă schimb, mă mutasem practic cu el. Între timp îşi înaintase divorţul şi nu ştiu ce relaţii sus-puse avea că procesul s-a terminat incredibil de repede. M-a mirat nespus, ştiam bine ce necazuri puteai avea în acele timpuri numai dintr-un biet divorţ. Dar el ieşise victorios cât ai bate din palme.
După vreo trei luni nu ştiu ce am avut. Poate mă plictisisem, poate mă speriasem, poate am fost prea răsfăţată, nu ştiu, dar am simţit că am obosit, am devenit geloasă şi suspicioasă. Dacă stau bine să mă gândesc cred că asta l-a făcut să se întoarcă la soţia lui. Ajunsesem să ne culcăm din obligaţie, iar el îmi făcea cadouri tot din obligaţie şi din obişnuinţă. I-am spus să luăm o pauză, o să fie mai bine pentru amândoi. După o lună ne-am întâlnit din nou şi mi-a spus că se împacă cu soţia lui, mai mult pentru copil, dar că e dispus să mă ajute oricând, cu orice îi stă în putere. Mi-a pus garsoniera la dispoziţie pentru o perioadă nedeterminată, dar am plecat eu după două săptămâni în care îmi umpluse zilnic frigiderul cu bunătăţi pe care nu le vedeai în magazine şi avusese grijă să nu-mi lipsească nimic, mai ales banii. Mă simţeam o întreţinută şi nu mi-a plăcut deloc. Ne-am mai futut în vremea asta din întâmplare de vreo două, trei ori. Într-o bună zi n-am mai putut, mi-am strâns lucrurile şi-am părăsit garsoniera. Nu i-am lăsat nici măcar un bilet de adio. Nu ştia unde locuiesc, nu-i spusesem niciodată, dar eram sigură că nu-i va fi greu să afle. M-am hotărât să plec din oraş.
Atunci a izbucnit revoluţia.
Imagine cover: fotomagazin.ro
(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)