Orbi în tranziţie – 3

Ligia –Sunt a treia generaţie

Îţi arătasem în albumul cu poze o fotografie îngălbenită cu o casă cu glicină şi gard de fier forjat. Acolo locuisem, acolo mă dusesem acum. Demult, curtea mare fusese plină cu pomi. O parte dintre ei fuseseră tăiaţi să se poată construi un garaj din tablă pentru automobilul principalului locatar, un ungur ajuns în Comitetul Central, pe nume Arpad, adus acasă şi luat de acasă în fiecare zi de o maşină cât toate zilele, alta decât cea zăvorâtă în garajul de tablă, pe care o scoteau doar de două-trei ori pe an pentru drumeţii mai lungi, la Bucureşti sau la mare, după ce era spălată cu furtunul şi frecată cu cârpa să strălucească. Strada fusese asfaltată la cererea lui. În apropiere se ridicau blocuri de locuit identice cu cele de prin alte oraşe. Arpad se mândrea că fuseseră opera lui, nu se ştie ce înţelegea el prin asta, oricum nu el le construise, nici măcar nu le proiectase, dar fusese medaliat pentru ele şi, după ce Şeful cel Mare din capitală dăduse mâna cu el şi se interesase de alte proiecte ale sale, obţinuse o poziţie din care nu-l mai clintea nimeni. Şi voi, burjui nenorociţi, mai vreţi să vă luaţi casa înapoi? striga nevastă-sa, Roza, o femeie cât un munte, cu trei rânduri de guşi, cu părul roşu, îmbrăcată mereu în culori stridente, cu mâinile-n şolduri în mijlocul curţii, când se ştia auzită de străbunica mea, care casă? nu vă e destul că aveţi, de bine-de rău, o leafă, o pâine pe masă, un pat să vă întindeţi ciolanele şi nu v-a trimis nimeni să vă putrezească oasele acolo unde le-a fost locul celor ca voi, care au trădat neamul şi s-au dat cu fasciştii în ‘40? Străbunica ar fi fost gata să-i răspundă ce i se cuvenea, dar o oprea mereu nepoată-sa, o altă Ligia, mama mea, care presupun că era la fel de subţire, cu părul tot lung şi la fel de negru ca al meu. Fetiţa nu voia scandal, nici atunci când era mică şi nu prea înţelegea ce se petrece în jur, nici mai târziu, când terminase şcoala şi nu fusese admisă la facultate, am să am eu grijă să nu intre nicăieri, striga doamna Roza, să zică mersi dacă or s-o primească la o şcoală profesională, să înveţe croitorie sau să servească la mese, nu voia nici ca singurilor oameni care fuseseră alături de ea de mică să li se întâmple ceva rău, dar mai ales nu înţelegea chestia aia cu anul ‘40, s-a întâmplat atunci ceva ce ştiau doar soţii Arpad? Străbunicii nu prea vorbeau de asta. Până-ntr-o zi când Moş Nibi mi-a vorbit şi el despre acele vremuri, războiul cel mare pentru întregirea neamului, Adunarea de la Alba Iulia, la care participase şi străbunică-su, prima vizită a regelui Ferdinand în Ardeal şi oprirea la Cluj, împroprietărirea cu moşiile grofilor care mai târziu vor fi despăgubiţi, cu toată zbaterea lui Titulescu în faimosul proces de la Societatea Naţiunilor, şi drumurile străbunicului prin satele moţilor, să convingă obştile să cumpere pământul, că nu e nicio şiretenie la mijloc. Când, după Dictat, au revenit proprietarii unguri ai pământurilor şi i-au dat în judecată pe ţărani, câştigând fără să fie obligaţi să plătească, la rândul lor, vreun fel de despăgubire, niciunul dintre ţăranii rămaşi fără pământ, fără recolte, fără bani, uneori şi fără case, nu s-a gândit că n-ar fi trebuit să-l asculte pe străbunic. Mulţi ştiau de isprăvile lui la Şorecani, lângă Cluj, unde, prin ‘921, Mihail Manoilescu, profesorul care avea să ajungă mai târziu ministru în mai multe cabinete, deschisese o mină de cărbuni, împreună cu trei evrei unguri, Molnar şi fraţii Szanto, oameni distinşi şi fără fumuri. Minele astea fuseseră o adevărată aventură în inima Ardealului. Au crescut rapid cinci ani, aveau o asemenea producţie de-au reuşit să atragă două concerne mondiale de întreprinderi electrice, Electrobel din Bruxelles şi Ciba din Milano, să construiască o termocentrală la gura minei, pentru aprovizionarea cu energie a Clujului. Până la urmă au rămas doar belgienii care au construit o uzină ultramodernă în staţia CFR Aghireş, unde erau aduşi cărbunii de la exploatări pe linii înguste de cale ferată sau cu funicularul. Clujul, care suferea de lipsa energiei electrice, a fost salvat. Fireşte că – îmi spunea Moş Nibi – potrivit tiparului ştiut, au început insinuările, atacurile împotriva belgienilor pentru anularea contractului, deşi venitul lor era mediocru în comparaţie cu câştigurile noastre, campanii împotriva proprietarului, ajuns ministru, că vinde ţara străinilor, că-i lasă pe toţi pungaşii ordinari ai Occidentului să se năpustească şi să ne sugă sângele şi alte aberaţii dintr-astea care apăreau de fiecare dată când cineva era pus pe treabă şi încerca să aplice o idee în folosul tuturor. Mă gândesc că asta face parte din sângele naţiei. Îţi aminteşti că la fel s-a întâmplat şi după ’90, după revoluţia aia sau ce o fi fost în decembrie? Dar să nu divaghez.

Au reuşit, atunci, să facă atâta rău, încât, prin ‘933, minele au început să meargă prost. Manoilescu s-a îndatorat la bănci şi a cumpărat acţiunile tovarăşilor săi descurajaţi, cu gândul să continue munca începută, nu numai printr-o operă de redresare economică – spunea Moş Nibi – ci şi printr-o experienţă socială de mare interes, căreia i-a consacrat două lucrări ştiinţifice tipărite în volume separate. Aşa spunea Moş Nibi, nu ştiu cum se face că am reţinut tot ce mi-a spus, poate va fi fost dorul de a-mi afla trecutul. Aşadar atunci i s-a alăturat străbunicul meu, vestit inginer, în acţiunea de românizare progresivă şi fără violenţă a personalului. Cinci ingineri români, în frunte cu unul Fotiade, comandau un fel de stat major de funcţionari şi de meseriaşi tineri români şi un grup de opt sute de mineri, în proporţie de optzeci la sută români. Au fost aduşi toţi absolvenţii şcolii de meserii din Călăţele, fii de moţi, spre uluirea directorului lor care se străduia zadarnic an de an să le găsească undeva de lucru. S-a introdus portul naţional şi se confecţionau cămăşi, după modelul celor din Sălişte, zicea Moş Nibi, vândute lucrătorilor, băieţi şi fete, cu sume derizorii. Aveau grijă ca muncitorii să nu-şi bea minţile la cârciumă şi să nu-şi irosească banii în prima zi de leafă. Se organizau şezători şi echipe sportive care erau pregătite să plece în turnee, inclusiv în străinătate, cu autocarul propriu. Sărbătorile erau petrecute împreună. Fuseseră imaginate decoraţii ale “familiei Şorecanilor”. Erau aproape o imensă familie, care punea în practică spiritul românismului. În colonia minieră a fost ridicată şi o biserică ortodoxă. La cinci ani după sfinţirea ei, Şorecanii treceau, cu biserică cu tot, sub o vremelnică stăpânire ungurească, iar cel care fusese obligat să semneze actul acestei oribile cedări – insista unchiul meu, Moş Nibi – fusese chiar Mihail Manoilescu, numit cu nici două luni în urmă ministru de externe. Străbunicul n-a mai aşteptat, s-a refugiat într-o noapte în Regat, singur, lăsându-şi în casa cu glicină din Cluj nevasta şi fiica, până avea să-şi găsească el un rost. Au fost destui care n-au uitat cum pusese pe picioare mina şi cum insistase pentru mâna de lucru românească. Arpad avusese o rudă maistru la Şorecani, un malac veşnic pus pe harţă, bun meseriaş, dar împătimit de băutură, pe care îl chema tot Arpad. Când, din cauza neglijenţei lui, s-a produs un accident în care erau să moară câţiva mineri, a fost dat afară. Înjura peste tot, îi blestema pe români, dar nu-l mai băgau în seamă nici măcar ai lui, până când, în toamna lui ‘940, a ieşit iar la suprafaţă, fudul şi ţanţoş, în uniformă de jandarm ungur. Nici nu plecaseră bine tancurile româneşti de pe dealul Feleacului şi s-a înfiinţat cu o grupă de jandarmi în curtea casei cu glicină, împreună cu vărul mai tânăr Arpad, voi, români, zicea, plecaţi sau înghesuiţi în cămăruţă, aici stat Arpad. Străbunicul avusese noroc că nu fusese acasă, probabil l-ar fi spintecat, cum se întâmplase prin alte părţi. Toată viaţa m-am întrebat ce minune se întâmplase că o cruţaseră pe străbunica, îi lăsaseră chiar şi catedra de matematică la cel mai vechi liceu din oraş, multă vreme am bănuit că a intervenit, cu discreţie, vreunul din foştii săi elevi unguri pe care îi pregătise pentru facultate. Nu ştiu câţi or fi pătimit din cauza lui Arpad cel bătrân, Moş Nibi nu s-a încumetat să-mi spună, erau doar zvonuri, vorbe strânse de la unul sau altul dintre supravieţuitorii acelui timp, fără nicio dovadă, palpabilă sau scrisă, fără nicio mărturie înregistrată ca atare, doar dacă n-o fi existând în cine ştie ce raport secret închis prin sertarele vreunei autorităţi a statului. Dar dacă ar fi să se ia după câte şopteau oamenii – precizase Moş Nibi – malacul rudă cu Arpad ar fi meritat arestat şi judecat. Nu se încumeta însă nimeni să arunce măcar o vorbă, după ce au văzut că schimbase uniforma de jandarm pe o haină de piele şi un carnet roşu. Doar patima pentru băutură nu se schimbase în toţi anii ăştia, ba dimpotrivă, nu mai avea frâu, încât în scurtă vreme l-a doborât ciroza. Arpad cel tânăr s-a străduit să-l uite cât mai repede, dar să păstreze tot ce strânsese cu ajutorul vărului său. L-au ajutat şi pe el tot o haină de piele şi un carnet roşu de partid. Străbunicul revenise în oraş, şi-a găsit uşor un serviciu, la început tot ca inginer, apoi ca maistru. Parcă era sortit ca necazurile să nu se mai termine, îl lăsaseră pe el, sau păreau că-l lăsaseră, şi trecuseră la fiică, măritată cu un ofiţer care se distinsese pe frontul din Est şi fusese decorat de români şi de germani, iar spre sfârşitul războiului se distinsese în campania din Tatra şi fusese decorat de ruşi. Era un bărbat chipeş, neînduplecat, dintr-o bucată, rău de gură. Nici nu revenise bine în ţară şi s-a împotrivit comandantului sovietic. În 24 de ore îşi pierduse funcţia, dar, orgolios, şi-a prezentat imediat demisia şi a dispărut, o vreme nu se ştia unde, din când în când primeau veşti că s-ar ascunde în munţi sau că s-a refugiat la americani sau că ar organiza o armată cu care să-i răstoarne pe comunişti. Într-o zi, doamna Roza, nevasta lui Arpad cel tânăr, se proţăpise cu mâinile-n şolduri în mijlocul curţii, încă nu devenise uriaşă, încă nu avea trei rânduri de guşi, dar glasul îi era la fel de sfredelitor: ce credeaţi, striga, că nu-l prindem pe maiorul care a tras în ţeapă atâţia comunişti sovietici, să-l aducem în faţa poporului? Unde l-au judecat şi dacă l-au judecat n-au ştiut niciodată, au aflat doar că a fost condamnat la moarte şi pe urmă la închisoare pe viaţă şi ar fi fost dus la Aiud, nici măcar Moş Nibi, la vremea aceea închis şi el, n-a reuşit să afle mai mult. Tânăra lui soţie, care de-acum o născuse pe Ligia, mama mea, mergea la răstimpuri la închisoare, cu mâncare şi haine, cu speranţa că, dacă n-or s-o lase să-l vadă, o să-i spună măcar dacă mai este în viaţă. N-a fost chip. Aceştia erau bunicii mei, pe care i-am văzut într-o singură fotografie păstrată de străbunica într-o carte de rugăciuni, un bărbat cu adevărat chipeş, în uniformă, şi o femeie slăbuţă, cu părul negru, strâns într-un coc la ceafă. Într-o noapte au venit şi au ridicat-o şi pe ea, erau îmbrăcaţi tot în haine de piele, fetiţa s-a trezit singură dimineaţa, cu bunica plângând în neştire. A doua zi, doamna Roza striga din curte: adică voiaţi să ne prostiţi înainte, cum ne-aţi prostit atâţia ani, şi credeaţi că n-o să aflăm că a ajutat banda de asasini din munţi să lupte împotriva regimului poporului, le-a dus de mâncare şi făcea pe curierul, cum făcea şi pe vremea legionarilor? Nici pe ea n-am mai văzut-o, dar de data asta Moş Nibi a reuşit să afle că bunica ei trecuse prin mai multe închisori, Piteşti, Jilava, Râmnicu Sărat, unde i s-a pierdut urma. Era o femeie atât de fragilă, încât unchiul meu se mira că a rezistat prin atâtea puşcării. Când a crescut, Ligia cea dintâi, adică mama mea, a încercat să afle unde e îngropată, cu gândul să-i ducă o floare cândva, să se roage şi să-i spună că îi este în continuare dor de ea, deşi abia de şi-o mai aminteşte, până a fost sfătuită insistent, spre binele ei, ziceau, să înceteze cu scormonitul. Ca şi cum ar fi vrut să le arate că nimic nu mai poate fi ascuns, doamna Roza striga, după o vreme, din curte, la străbunica: n-ai de gând să-ţi bagi minţile în cap, vrei s-o pierzi şi pe nepoată-ta, cum ai pierdut-o pe terorista de fiică-ta? Nepoata, care era Ligia dintâi, adică mama mea, a crescut repede, a încercat zadarnic să intre la facultate, s-a angajat într-o fabrică de textile şi într-o zi a venit acasă cu burta la gură. Străbunica a întrebat un singur lucru: nu e prea devreme? Ligia, adică mama, ar fi izbucnit în plâns, printre sughiţuri s-ar fi înţeles ceva despre un tânăr student arestat pentru că trimisese articole la Europa liberă, sub un alt nume, dar care ar fi fost turnat chiar de cel care i le dusese în străinătate. O, Doamne, continuă blestemul, spusese străbunica, strângându-şi nepoata la piept. Nimeni n-a înţeles ce-a vrut să spună, care era blestemul şi pe cine mai lovise, Moş Nibi nu şi-a bătut capul cu asta. Din ziua aceea, nimeni nu trebuia să ştie mai mult, toată lumea nu vorbea decât de greşelile tinerilor ăstora bezmetici, care n-au habar cât de greu se creşte un copil şi lasă întreaga povară pe umerii bătrânilor, până i-a venit sorocul şi au dus-o la maternitate. A murit la naştere, nimeni nu mi-a spus de ce. Când i s-a pus prima oară în braţe boţul acela de carne cu ochi mari şi negri, străbunica a fost convinsă că istoria a rămas pe loc sau se repetă întocmai, aşa de mare era asemănarea cu femeia care abia născuse şi chiar cu cea care dispăruse în închisoare, a hotărât s-o boteze tot Ligia, ca pe nepoată-sa, pentru că era picătură ruptă, şi s-a pregătit, cu o energie pe care nimeni n-o bănuia la vârsta ei, să crească a treia generaţie de copii. Tot ce spusese celorlalte două repeta acum, convinsă că fetiţa trebuie să ştie adevărul despre lumea din jur, cu orice risc, şi rugându-se ca urgia să nu mai lovească a treia oară, în acelaşi loc, în aceiaşi oameni şi în acelaşi fel.

Fetiţa asta, a treia generaţie, sunt eu. Asta ţi-am spus în ziua în care băteam bulevardul cu castani din oraşul tău cu miros de benzină.

Străbunicul era fratele lui Moş Nibi, mai mic cu vreo douăzeci de ani. S-a stins cu mulţi ani în urmă, pe când eu eram încă la şcoală. Străbunica a murit cu puţin înainte să plec să stau cu Moş Nibi, bărbatul acela de o sută de ani care ţi-a povestit atâtea în Fă-ţi patul şi dormi.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)