Orbi în tranziţie – 25

Povestirea Ligiei

Sunt Emilia. Naşul meu era îndrăgostit de cărţile lui Emily Brönte, dacă ar fi avut o fiică, aşa ar fi vrut s-o cheme. Dar nu i-a dat Dumnezeu copii. Mie îmi spunea de mică Emily, ani mulţi a fost singurul care mi-a zis astfel, abia la facultate mă mai strigau aşa colegele. Mi-a mai spus o dată unul dintre iubiţii mei. Naşul meu mi-a băgat de mică în cap că trebuie să urmez literele, şi neapărat engleza, să o înţeleg pe Emily Brönte, să vorbesc şi să scriu în limba ei.

Sunt traducătoare, ghid profesionist, probabil destul de bun, pentru că am multe contracte, uneori săptămâni întregi nu fac decât să traduc la cască discursuri interminabile la fel şi fel de conferinţe internaţionale. Nu mă plâng. Îmi place. Şi nu sunt prea mulţi care să exceleze în meseria mea. Dacă nu sunt conferinţe, e imposibil să nu sosească vreun demnitar străin, vreun filosof sau cărturar care are de-a face aici cu oameni care nu se descurcă în alte limbi. Alţii mă cheamă să traduc filme. Chestia asta mă plictiseşte, n-am răbdare, accept doar pentru că văd înaintea altora filme grozave. Cel mai mult îmi place când mă solicită vreun post de televiziune să traduc în direct vorbele vreunui invitat de soi în jurnalele de ştiri. Pentru cinci minute iau bani frumoşi. Păcat că sunt prea rari.

Am un iubit. E omul la care mă duc de câte ori mă simt distrusă. E prietenul meu. Sprijinul meu. Comoara pe care n-aş vrea s-o împart cu nimeni. Aş fi nenorocită dacă l-aş pierde. Lucrează tot timpul, uneori nu apuc să-l văd cu săptămânile. Mă iubeşte ca un nebun, deşi nu prea-mi spune asta. Înţeleg doar din gesturile lui şi din felul cum mă priveşte şi mă ia în braţe când ajung la el.

Dar eu nu suport să stau singură nici măcar o zi. Mi-e îngrozitor de teamă de singurătate. Nu pot să-i spun asta, ştiu că vrea să mă înveţe să fiu puternică şi să rezist. Dar eu simt că am să ajung să nu suport să stau singură nici măcar cinci minute. Şi atunci, când nu-l pot vedea pe iubitul meu, telefonez altora, ore întregi, e ca şi cum m-aş vedea cu ei.

Prin urmare, pot spune că am şi alţi iubiţi. De aici mi se trage totul. Simt că trădez. Într-o zi s-ar putea să trădez cu adevărat. N-am să suport. Dar e ca şi cum n-aş avea alegere. Ceva din jurul meu mă influențează, mă împinge să mă port altfel decât aş dori. Sau din mine?

Ar trebui să iau o hotărâre. Cândva, curând, oricum anul acesta. Să nu mă mai complic. Să-i spun adevărul şi să-l las să decidă ce vrea să facă cu mine. Dac-o să vrea.

Până una-alta, trebuie să-l văd. Simt că trebuie neapărat să-l văd. Am ce face, mă pot odihni, pot citi, pot urmări programele la televizor, mă pot duce într-o vizită la una dintre prietenele mele. Nimic din toate astea nu-mi este de ajuns. Am o stare de neliniște care mă sperie, mi-e îngrozitor de frică să rămân singură. Peste două zile iar voi fi plecată la o conferinţă la Sinaia. Sper să mă liniştesc acolo. Dar până atunci vreau să-l văd. Am nevoie de el. Vreau să fac dragoste cu el. Să-l pun să povestească tot ce face şi încă ascunde. Am impresia că şi el se poartă asemenea mie, nu ştiu de ce mi-a intrat ideea asta în cap. N-am nici o dovadă. Vreau să fie deschis faţă de mine. Mereu mi se pare că ascunde câte ceva, deşi afirmă că spune adevărul. E prea închis în el. Uneori aflu mai multe despre ce a făcut de la alţii. Când îi spun şi îl cert că nu mi-a povestit el însuşi, să mă bucur, mă dezarmează afirmând că erau banalităţi cărora nu le dă atenţie. În locul lui m-aş mândri cu tot ce aş face ca el. Ajung să mi să pară că minte. Nu suport să fiu minţită. De fapt îmi proiectez în el propriile mele temeri.

Îmi spune că nu trebuie să mă încarce cu problemele lui, ştiu că are enorme răspunderi şi toată viaţa lui e un stres. N-aş putea să-l ajut, dar el nici măcar nu-mi spune şi mă încăpăţânez ca o proastă să vreau să aflu, când ar fi destul să citesc ziarele sau să mă uit la televizor şi să înţeleg de ce e atât de crispat. El a fost la revoluţie în primele rânduri şi a sperat ceva ce nu se întâmplă. Eu am văzut revoluţia doar la televizor şi n-am înţeles mare lucru.

Ştiu că mă iubeşte. Nici măcar nu trebuie să mi-o spună, pur şi simplu simt. Şi mai simt că mor fără el. Serile când nu-l văd mi se par de coşmar. Îi telefonez fără încetare, doar să-l aud. Alteori vreau să-i telefonez fără încetare, abia mă stăpânesc să n-o fac, să nu devin ridicolă. Nu pot fără el. Simt că mă pierd fără el.

Atunci dau telefoane altora, am mai spus-o. Am intrat într-un joc de care mi-e teamă. Sunt prinsă într-un vertij din care nu-i chip să scap. În lipsa lui, uneori chiar mă văd cu alţii. Doar mă văd, nimic altceva. Mă plimb, merg la spectacole, la discoteci, uneori la restaurant. Nimic din toate acestea nu le fac cu iubitul meu, n-are când. Dar mă urăsc de fiecare dată când o fac. Numai pe el îl iubesc. Aş vrea să strig în gura mare, să afle toată lumea. N-am curaj. Mă port ca o proastă. Chiar mai rău. Se poate mai rău? Sigur se poate, să mă port ca o curvă. Aş vrea să-i spun, să ştie tot ce fac, tot ce gândesc, dar când îl văd îmi pierd minţile de bucurie şi nu fac decât să-l sărut şi să-i spun ce mult înseamnă pentru mine. Uneori am impresia eu însămi că e prea mult, că exagerez, că nu mă crede, că se întreabă de ce mă port aşa, de parcă aş ascunde ceva. Nu-mi spune nimic, doar se bucură că sunt acolo. Se vede asta din felul cum mă priveşte, cum mă mângâie. De fiecare dată izbucnesc în plâns, ştiu că nu suportă să mă vadă plângând, dar nu sunt în stare să mă opresc şi să-i spun că plâng din prea mare iubire. Mă revărs pur şi simplu. Sunt lângă el şi mi-e un dor nebun de el. De asta plâng. Aş vrea să mă ofer lui clipă de clipă, dar trebuie să plecăm la treburile noastre. Mă apucă disperarea. Pentru că ştiu că după ce îl văd, sunt fericită şi plâng de fericire, o iau de la capăt cu purtarea mea despre care nu ştie nimic, n-are urmă de bănuială. Uneori, prea rar, mă întreb dacă toate astea nu sunt decât fantasmele mele.

Aş vrea să-i spun totul, dar mă îngrozesc la gândul reacţiei lui. Mi-e teamă să nu-i fac rău. Nu merită.

Mă întorc acasă la mine şi scriu. Ceva care seamănă cu o confesiune, de parcă m-aş elibera de prea plinul din mine, de parcă m-aş purifica. Scriu rar. Reuşesc şi mai rar să scriu exact ce aş vrea să-i spun. Mă trezesc că am mâzgălit pagini întregi cu vorbe de dor, cu “te iubesc” scris de zeci de ori la rând, ca o şcolăriţă, mă bufneşte şi pe mine râsul, rup paginile şi le arunc la coş. Aş vrea să mă vadă când scriu şi după fiecare rând sau după fiecare paragraf să-mi pună întrebări, să comenteze, să mă ajute să înţeleg ce e cu mine. Alteori, în faţa foii albe, mă trezesc că nu sunt în stare să scriu, îmi tremură stiloul în mână şi mă îngrozesc. Trebuie, probabil, să trec şi prin asta.

Întâlnesc fel şi fel de oameni: inteligenţi, farsori, culţi, leneşi, birocraţi, suspicioşi, hârşiţi de viaţă, aroganţi, arivişti, galanţi, mitocani, plictisitori, pisălogi, timizi, cinici. Mă port cu toţi la fel, deşi pentru unii îmi ascund cu greu simpatia. Sunt relaţii de lucru, nu vreau să mă complic. Cel mai dificil îmi este la întrunirile în care apar oameni politici, li se pare că merită să obţină ce vor pe loc. O lume în care câştigi orice cu banul şi puterea. Unii nu-şi pot stăpâni dorinţa de a mă revedea, îmi fac o curte făţişă. Mai ales când reuniunile durează mai multe zile. Speră să rămână cu mine după aceea, o noapte, o zi, o săptămână, poate mai mult. Mă invită la cină, să-mi petrec weekend-urile unde n-am mai fost, chiar şi în străinătate, chipurile nu s-ar descurca fără mine, îmi vorbesc de formidabilele lor reuşite. Îmi descriu o viaţă pe care şi-ar dori-o orice femeie. Întind în jurul meu o plasă. Nu-şi dau seama că-mi descriu o colivie de aur sau nici nu le pasă. Mă fac că nu înţeleg. Dacă sunt prea insistenţi, îi refuz. Cu unii mă revăd când mă aştept mai puţin, iar ei continuă de parcă ne-am fi întâlnit ieri. Atunci îmi e greu. N-am cedat niciodată tentaţiei pe care m-am surprins uneori că o am. Singura mea scăpare e gândul la iubitul meu. Mi se pare uneori că nu e suficient.

Lumea se schimbă în jurul meu. Chiar dacă nu mă interesează, reţin multe din discursurile traduse, din comentarii, întâmpinări, răspunsuri, articole. E o contradicţie din ce în ce mai mare între ce spun în particular şi ce afirmă în faţa microfoanelor. Nu pot să nu observ. O fi fost mereu, dar nu atât de puternic ca astăzi. Sigur în urmă cu câţiva ani nu era aşa. Iubitul meu a avut o explicaţie: prea mulţi s-au plictisit să aştepte ceva promis ce nu mai apare şi încep să se descurce pe cont propriu. Îşi iau pur şi simplu ce vor din jur. Cred că iubitul meu are dreptate. Nimeni nu mai gândeşte ca acum zece ani. Nici eu. Nu ştiu dacă schimbarea a fost în bine. Nu mai avem răbdare. Toţi vrem să obţinem mai repede ceva. Unii nici măcar nu ştiu ce vor să obţină.

Îmi place să am bani mulţi. Să fiu răsfăţată. Să-mi fac orice plăcere, să nu depind de nimeni. Îmi dau un sentiment de siguranţă, mă simt bine. Nu-i am întotdeauna şi intru în panică. Mă gândesc cât de uşor i-aş putea obţine sau cât de uşor aş putea obţine orice. A trecut vremea romantismului. Sexul e un mod de a-ţi ocupa un loc în societate. Îndată ce-am gândit asta, mi s-a părut o imensă prostie. N-am ajuns acolo. N-aş obţine siguranţă, aş fi un obiect, m-aş vinde, aş fi dependentă de banii altora. Nu pot să-mi dau seama ce este în mintea mea. O enormă contradicţie în mine însămi.

M-am certat cu iubitul meu anul trecut, în decembrie. Eram vinovată. Îl înşelasem. Nu înţelegeam nici măcar eu de ce o făcusem. Cred că ar trebui să încep să povestesc de la momentul acela. Nu ne-am văzut câteva zile. De Anul nou m-am simţit îngrozitor, l-am sunat de nu ştiu câte ori şi i-am lăsat nenumărate mesaje pe telefonul mobil. Pur şi simplu simţeam că nu mai pot respira, fierbeam în mine însămi.

Greşisem. Ajunsesem să-l trădez, cum mă temeam, nu doar cu gândul. Am cedat tentaţiei. Bărbatul al cărui nume n-am să-l spun îmi făcuse o curte insistentă, luni de zile. Îmi era indiferent, credeam că se obişnuise cu gândul că nu mă va avea şi continua doar pentru frumuseţea jocului, care mă încânta şi pe mine. Mă distram, îmi place enorm să mă distrez. Ieşeam la discoteci, ne plimbam aiurea, întâlneam fel şi fel de prieteni de-ai lui, îmi plăcea să ies în lume, să fie mereu agitaţie în jurul meu. Într-o seară l-am urmat şi m-am culcat cu el. Nici măcar nu eram ameţită. Nu ştiu ce-a fost cu mine, cum m-am lăsat prinsă, voiam să-mi iau lumea în cap când m-am întors acasă şi mi-am dat seama ce-am făcut, am vrut să fug. Ar fi fost trist. Trebuia să mă înfrunt pe mine însămi întâi. Cel mai mult mă îngrozea că-mi plăcuse. În clipa în care am înţeles asta am rupt orice relaţie cu el. De teamă să nu continuu.

Dar iubitului meu trebuia să-i spun. Nu ştiam cum, îmi era ruşine. Mi-a fost şi mai multă ruşine când am priceput că ştia – simţise, intuise, habar n-am. Am vrut să-i explic. Nu mă asculta. Am vrut să-i spun că nici măcar nu mă mai vedeam cu celălalt. Nu m-a lăsat să mai vorbesc. Puteam înţelege orice: că are prea multă încredere în mine, că e sigur că nu se va mai întâmpla sau că nu mă crede. Eu trebuia să aleg. Nu ştiu s-o fac, nu cred că am ştiut vreodată.

Atunci a murit unchiul meu, cel care îmi era şi naş, cel care mă botezase Emily. Am suferit enorm. Îl văzusem rar în ultima vreme, tot amânam, prinsă cu fel şi fel de treburi. Aşa facem toţi, ne repezim asupra fleacurilor de zi cu zi şi uităm că viaţa trece atât de repede pe lângă noi. Mă simţeam vinovată că n-am fost mai aproape de el. Mi-a fost foarte greu. M-am simţit foarte singură. Iubitul meu m-a ajutat atunci cu bani şi a fost zi de zi alături de mine, dar nu fizic. Aveam nevoie de cineva care să fie şi fizic zilnic lângă mine. Telefoanele celuilalt, care mă agasau înainte, mi s-au părut în acele zile o alinare. Am acceptat să-l mai văd, după ce îl respinsesem săptămâni la rând. Nu ştiu de ce. N-am mai fost la el, nici nu mi-a cerut-o, dar era evident că aştepta asta. Mi se părea că mă pândeşte şi că în prima clipă de slăbiciune s-ar fi aruncat din nou asupră-mi. Dar eram atât de îndurerată de moartea naşului meu, încât nu-mi păsa ce gândeşte, era suficient că nu mă simt singură. Aşa am început să cred că am nevoie de un soţ. Aveam de gând să i-o spun iubitului meu. Dacă nu se poate o căsătorie cu acte, măcar să trăim zilnic împreună, să ştiu că mă întorc acasă şi îl văd, sau că el se întoarce acasă şi mă găseşte aşteptându-l. Tânjeam după asta. Adică m-aş mulţumi cu un trai zilnic împreună. Ca şi cum am fi un cuplu normal. Dar nu i-am spus-o. Sunt prea orgolioasă. Nu vreau să cerşesc iubirea nimănui. Mă îndoiam de iubirea lui?

Am început să-mi pun întrebări. Sunt sigură că asta vreau? Să mă mărit dacă din întâmplare întâlnesc pe cineva care e dornic s-o facă? Eram la o vârstă la care multe prietene aveau deja copii. Cum rămânea cu iubitul meu? M-am întrebat dacă mă pot desprinde de el, dacă pot trăi fără să-l mai văd, fără să-i mai vorbesc. Eram derutată. Aşa cred că mă gândisem şi când avusesem acea aventură.

Iubitul meu mi-a spus cândva să scriu o carte. Nu ştiu să fac asta, mă inhibă numai gândul. Pot doar să povestesc tot ce am făcut, să nu ascund nimic, ca şi cum m-aş spovedi. O să mă eliberez de răul din mine, o să pot judeca mai limpede, o să înţeleg, o să fiu capabilă să aleg. Dar în faţa foii albe nu mă mai simt în stare. Simt o durere cumplită. Am momente în care nu am putere să aştern pe hârtie nimic. Nu cred că e vreun lucru de care să fiu mulţumită. În asemenea clipe aproape mă urăsc.

Mă întreb de ce scriu. Pe cine ar interesa? Îi voi da vreodată aceste foi iubitului meu? Ce să facă cu ele? Pentru mine scriu. Încerc să mă înţeleg. Când scriu, nu mint niciodată.

Ce-i pot eu oferi iubitului meu? Nimic. Nu sunt o frumuseţe răpitoare, nu am nici bani, nici avere, nici relaţii. Exact ca în unele scrieri ale lui Emily B. Acolo existau sentimente. Uneori, cred că eu nu le am. Mi se pare că îl înşel tot timpul. El mă iubeşte tot timpul. Mi-am dat seama că îl iubesc şi eu enorm numai după ce l-am înşelat.

–   N-o să mă însor cu tine, credeam că-mi spune.

–   Ştiu.

–   N-o să ies nicăieri, nici la discotecă, nici la cinema, n-are rost – credeam că-mi mai spune.

–   Ştiu, dar vreau să rămân cu tine.

–   E doar voinţă, nu sentiment. Vrei doar să mă posezi, eşti enervată că nu mă părăseşti tu.

–   Nu e adevărat, te iubesc!

–   Poveşti! Mă iubeai şi săptămâna trecută?

–   Da!

–   Şi dacă primeşti un telefon, te duci şi o iei de la capăt?

–   Nu, am terminat-o cu el.

–   Pentru cât timp? O săptămână? Două?

–   Am terminat-o cu el definitiv.

Toate se petreceau numai în mintea mea, nu cred că mi-ar fi vorbit vreodată în felul acesta.

Începusem să trăiesc două stări, eram duplicitară. Dădusem de gustul distracţiei, simţeam nevoia să ies în lume. Cu el nu puteam şi n-am făcut-o niciodată. Dar nu se punea problema unei despărţiri de el. N-aveam nici un motiv. Îmi spuneam că este iar o toană de moment, care nu se putea termina decât curând.

Mă simţeam prinsă într-o cursă de şoareci. Eram conştientă că îi înşelasem încrederea şi sunt pe cale s-o fac din nou, oricând. Nu înţeleg de ce. Vreau să mă agăţ de ceva care să mă facă să scap.

Mă simt pustie. Cred uneori că am pierdut totul. Mă urăsc. Trec dintr-o stare sufletească în alta, de la supărare, la speranţă, la momente de groază, la momente de neputinţă. Îmi analizez viaţa. Nu ştiu de ce am devenit nerăbdătoare. Simt nevoia să precipit lucrurile. Mă grăbesc cu gândul că totul este un fals în viaţa mea, deşi n-am motive s-o spun.

Am venit acasă şi l-am sunat pe iubitul meu. E foarte ocupat. De câte ori încerc să ascund ceva îi telefonez foarte repede. Simt că încerc să mă agăţ de el ca să plutesc. Simt că sunt pe cale să trădez din nou, deşi nu vreau s-o mai fac. Mi-e teamă din nou să rămân singură. Dorinţa de a rămâne cu iubitul meu e intactă. Dar cresc în mine şi alte dorinţe. Lumea din jur mă acaparează, mă face să mă port ca ea, mă înghite. Nu-i rezist. Mi-e teamă să nu decad.

Am făcut-o din nou. Mi-e ruşine că iar am trădat. Nu înţeleg de ce o fac. Dacă am făcut-o din nou, simt c-am s-o mai fac. Mi-e silă de mine.

Nici un regret de-al meu nu rezolvă ceva.

E noapte târziu. Nu mă mai suport. Am lângă mine două tuburi cu somnifere. M-am închinat şi am înghiţit adineauri toate pastilele. Cred că erau o sută. Abia apoi m-am întrebat :

–   Emily, ce eşti pe cale să faci?

O făcusem deja. Nu mai pot repara nimic. Nu am nici măcar curajul să dau un telefon să vină cineva să mă salveze. Mi s-ar părea o laşitate cumplită. Trebuie să-mi asum purtarea. Trebuie măcar o dată în viaţă să mă ţin de ce am hotărât. Să fiu sinceră măcar cu mine însămi.

Mi-e tare frică. Dar cel puţin ştiu că voi dormi mult, până am să mă liniştesc…

Popeye

Am fost foarte prins cu treburile aproape o săptămână. Ajungeam acasă noaptea târziu, frânt de oboseală. Am citit povestirea ei abia după o săptămână. Eram uluit. Nu ştiam ce să cred.

I-am telefonat să-i spun părerea. N-a răspuns. Probabil mai filma cine ştie pe unde. Am căutat-o a doua zi. Tot nu răspundea. M-am dus pe străduţa liniştită pe care locuia. Am sunat la apartamentul de la primul etaj. Nu răspundea nimeni. Am insistat. Târziu a deschis uşa un zugrav plin de var pe faţă şi pe salopeta albăstrie.

Nu înţelegeam nimic.

L-am întrebat unde e Ligia. Nu cunoştea nicio Ligie. Îi ştia doar pe proprietarii apartamentului, care îl tocmiseră cu câteva zile în urmă să văruiască şi să schimbe parchetul. M-a poftit înăuntru. Mobilele dispăruseră. Pereţii erau goi şi albi. N-am ştiut ce să spun. I-am mulţumit şi am ieşit.
În stradă am realizat că Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru dispăruse din nou, după mai bine de zece ani. Nu ştiam unde s-o caut. Dacă nu e sinceritate, nimic nu are rost.

Sursa foto: catchy.ro

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)