Orbi în tranziţie – 24

Popeye – O propunere stranie

Într-o zi, nu ştiu ce mi-a venit să-i fac o propunere Ligiei. Îi citisem scrisorile, care se adunaseră, ani la rând, un teanc destul de gros. Nu trimisese nici una. Mi se păruseră admirabile, cu o poftă de viaţă în ele care mă emoţionase. I-am spus să scrie o carte.

A rămas câteva clipe cu privirea în gol, de parcă aş fi lovit-o cu ceva în moalele capului.

– Nu-ţi bate joc de mine, a articulat într-un târziu.

–   Vorbesc foarte serios. Scrie un jurnal. Nu un jurnal, scrie mai bine un roman, despre ce vrei tu. Despre viaţa unei femei care îşi aşteaptă iubitul plecat cine ştie unde. Sau despre ce vrei.

– Nu sunt în stare.

– Sunt convins că eşti. N-am citit vreodată scrisori mai minunate decât cele pe care mi le-ai arătat. Sunt absolut convins că ai talent.

– Nu cred.

–  Nu trebuie să crezi. Încearcă doar! O să mă străduiesc să ţi-l public. Dacă nu vrei, o să-l citesc doar şi o să-ţi spun dacă merită sau nu să-l citească şi alţii.

– De ce vrei să fac asta? E o capcană?

– Nu, ce-ţi veni să întrebi aşa ceva?

– Nimeni nu mi-a cerut vreodată asta.

– Cu atât mai mult. Ai vrut să te faci actriţă şi mi-ai spus că aveai talent. Ai abandonat şi eşti acum producătoare de filme. Te pricepi foarte bine. De unde ştii că nu se ascunde şi asta în tine?

– O să mă gândesc.

– Nici măcar nu trebuie să-mi spui că scrii. Fă-o când nu ne putem vedea. Îţi ocupă timpul, te face să uiţi de multe. Într-o jumătate de an, într-un an, în doi ani, o să-l termini. E o rusoaică grozavă care a trăit în Franţa şi care a debutat la optzeci şi ceva de ani.

– Ştiu, mi-ai dat o dată o carte de-a ei.

A zâmbit. N-am întrebat-o la ce se gândeşte. Simţeam că ideea pătrunsese în mintea ei şi o întorcea pe toate feţele.

După vreo două sau trei luni mi-a spus că a început să scrie. Nu înţelegeam ce vrea să spună, uitasem ce-i propusesem.

– Scriu o carte şi eu.

– Grozav! Despre ce?

A tăcut un timp.

– Despre o femeie care îşi aşteaptă iubitul, pe care îl înşală tot timpul.

– Ce-ţi veni?

Am momente în care sunt de-a dreptul tont. N-am replică, de parcă în mintea mea ar fi numai tărâţe, sau răspunsurile mele sunt de-a dreptul idioate. M-am bucurat pentru ea. Dar n-am întrebat-o nimic, dacă o să simtă vreodată nevoia să-mi povestească sau să-mi arate, o s-o facă singură.

Pur şi simplu am uitat.

Aveam prea multe pe cap.

xxx

Nu ştiu cum a trecut timpul. O săptămână mi se părea o zi. Un an mi se părea o lună. Parcă nu le-aş fi trăit.

Veneau alte alegeri, cu aceeaşi nebunie de programe speciale, cu discuţii interminabile cu unul sau altul dintre şefii de campanii, pentru că toţi se socoteau cei mai buni. N-am mai avut bucuria din urmă cu patru ani. Mă blazasem. Toţi din jur erau blazaţi, în afara celor care se repezeau la ciolan. Au trecut alegerile, au revenit cei de dinainte la putere, lumea se învârtea, că ăsta îi e rostul. Baronu mă învinsese. El era exponentul lumii noi, nu eu. Totul se schimba. Până şi oraşul plin de gropi pare unul mort; iar noi – furnicile necrofage care se agită deasupra lui.

Fiul meu creştea, mergea la şcoală, eram din ce în ce mai mândru de el. Ianina rămăsese aceeaşi, sau eu o vedeam aceeaşi: mereu văicărindu-se, cerându-mi mereu mai mulţi bani, întrebându-mă de fiecare dată când răspundeam monosilabic dacă sunt cu altă femeie, sperând să se împace într-o bună zi cu mine. Mă agasa. Nu mai eram în stare s-o ascult. Mi se întâmpla uneori să înjur după ce închideam telefonul. Ajunsesem să n-o mai văd când mergeam la fiul meu, nu cred că i-am răspuns de mai mult de cinci ori uitându-mă în ochii ei, în foarte mulţi ani. Niciodată n-am vrut să aflu dacă se schimbase şi ea, cum mă schimbasem şi eu. Niciodată n-am mai adus în discuţie subiectul divorţului, presupuneam că mi-ar fi răspuns la fel şi mi-era lehamite de încă un scandal. Aşa ne-am ratat amândoi viaţa. Tăcând. Ea cel puţin susţinea că mă mai iubeşte. Eu n-o mai iubeam demult.

Am hotărât să divorţez, în timpul unei vacanţe lungi la munte cu fiul meu, în care am întors lucrurile pe toate feţele. Nu mai voiam să fiu captiv. N-am fost în stare să-i spun imediat. Eram din ce în ce mai încrâncenat. A simţit. Se aştepta s-o fac. Când i-am spus în sfârşit, a acceptat cu calm, nu se poate iubire cu de-a sila. Se schimbase şi ea, dar eu nu văzusem. Oamenii care nu se mai iubesc se pot despărţi şi în condiţii civilizate. Nu i-am spus nimic Ligiei. Voiam să-i fac o surpriză de ziua ei.

Am o senzaţie din ce în e mai stranie că sunt un gândac, un grăunte, un fir de nisip. Se întâmplă grozăvii în jurul meu, peste tot, se schimbă lumea, dar eu n-am puterea să schimb nimic. Am vrut să spun adevărul pe care îl aflam şi înţeleg că nu se poate spune tot adevărul. Mereu se găseşte o raţiune superioară care să te împiedice. Am vrut să spun adevărul în familie şi n-am fost în stare. Am vrut să scriu cărţi care să tulbure lumea şi din care să înţeleagă ceva. Cărţile nu se mai cumpără, nimeni nu ştie de ele. Am vrut să am măcar o iubită căreia să-i spun adevărul, dar ea nu-mi răspunde aidoma. Nu ştie, nu poate, nu vrea, ceva o blochează. Totul e inutil. Până şi jurnalul meu care nu e jurnal e inutil. Mai are rost să scriu?

Totul e fără rost. Totul e fără sens.
Am intrat într-o înfundătură.

xxx

Într-o seară de început de iarnă, Ligia mi-a adus un dosar cu zeci de foi scrise de mână, lăbărţat, cu multe ştersături, reveniri, pagini haşurate. Nu înţelegeam ce este.

– E romanul meu, mi-a spus.

Uitasem de el. Trecuseră mai bine de doi ani, n-o întrebasem niciodată dacă într-adevăr îl scrie ori nu, ea nu-mi spusese nimic.

Am îmbrăţişat-o. Îmi era dintr-o dată şi mai dragă. Mă oglindeam în ochii ei, nu ştiu de ce trişti. Nu voiam să fie tristă. Am făcut dragoste ca în prima noapte, am dezmierdat-o, a plâns strângându-mă de parcă s-ar fi temut să nu mă piardă. Şoptea la nesfârşit, ca şi atunci: iubitule, iubitule, iubitule, iubitule…

După câteva zile m-am apucat să citesc. M-am gândit că arăta ca un roman de-al Ninei Berberova, foarte scurt, pe care îl citeşti dintr-o răsuflare. Nu era roman. E o mică povestire, nici măcar atât. I-aş zice mai curând poveste, dar aş produce confuzie. Ceva de la care să porneşti. Nu ştiu cum să-i spun. Eu n-aş fi în stare să scriu acest roman.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)