Stelian ȚurleaStelian Țurlea
09.03.2016

Orbi în tranziţie – 23

Popeye – Jurnal în lumi paralele

Am început să scriu un fel de jurnal; n-o fac zilnic, de aceea nu mă încumet să-i spun jurnal. Rămâne uneori săptămâni sau chiar luni nedeschis. Scriu doar când mă impresionează peste poate ceva din lumea din jur sau din mine. L-am început în primăvară, am scris temeinic câteva săptămâni, pe urmă l-am abandonat.

Mi-am pus multe speranţe în “revoluţia de catifea” de-acum doi ani. Acum nu-i mai înţeleg. Sunt clipe în care îmi amintesc cum săream în sus de bucurie şi îmi dăduseră lacrimile în seara în care s-a redeschis balconul Universităţii în faţa unei mase de oameni îngenuncheaţi şi fericiţi. Mi se pare că a trecut o veşnicie de-atunci. Nu s-a făcut aproape nimic din ce se promisese. Dolarul a luat-o razna, scumpirile se ţin lanţ, miniştrii se ceartă între ei, au reapărut grevele, cu blocări de şosele, cu cereri aiuritoare de măriri de salarii şi guvernul cedează de fiecare dată. E slab. Îşi taie singur craca de sub picioare. Dacă vrei să faci o reformă, o anunţi, o faci, îţi asumi consecinţele, te lupţi pentru ea, sau ieşi în faţa lumii şi spui că eşti incapabil; dacă ai cojones, cum zice spaniolul, o expresie reluată de octogenarul sociolog într-una din emisiunile sale duminicale. Nimeni nu mai înţelege nimic. Miniştrii se schimbă cum aş schimba eu cămăşile, de la o zi la alta. Dar rezultatul este acelaşi.

Nu mai cred în nimeni. E îngrozitor să nu mai crezi în cineva. Lumea din jurul meu e blazată, indiferentă, nici măcar nu mai discută ce se întâmplă. Dacă nu înjură, fiecare se gândeşte mai mult la el. Să obţină pentru el ceva, să smulgă un post mai bun, un salariu mai bun, să-l tragă pe sfoară pe cel de alături, dacă îi merge. Încet-încet, în doi ani s-a produs atomizarea societăţii. Nu mă mai interesează ce face cel de lângă mine, e momentul să profit eu, să-mi fie mie bine. Cine analizează cu luciditate ce se întâmplă nu găseşte decât descurajare. Trăim o criză perpetuă. Nu poţi fi lucid într-o criză perpetuă. Mi-am pierdut iluziile. Nu înţeleg de ce a mai murit mutul pentru mine. Mai bine îşi vedea de ale lui şi cădeam eu, cum îmi era sortit.

Baronu prosperă. L-am revăzut printr-o întâmplare, nu-l căutasem, nu mă căutase. Undeva într-o parte a societăţii, culoarea politică nu mai contează, are cuvântul banul. Baronu şi-a schimbat maşina, e un alt tip, dar tot din ultima generaţie, e şi mai mândru de ea. A insistat din nou să mănânc cu el. Nu l-am mai refuzat. Îmi povestea de drumurile lui în Spania şi nu mai ştiu pe unde. N-am văzut Spania, îmi închipui serile călduţe în care te înfierbântă flamenco. Visez. N-a văzut nici un flamenco, îmi spune, el s-a dus acolo pentru afaceri, n-are timp de prostii din astea. Trebuie să-l înţeleg. Ce ştiu sigur e că eu n-am să ajung vreodată în Spania. Mă întristez.

–   Îmi place televiziunea aia a ta, spune Baronu schimbând subiectul.

– Şi mie îmi place.

–   Te-ai orientat bine, ai ştiut să te duci la cei mai tari. Sper să fiţi la fel de tari şi peste doi ani, când venim din nou la putere.

– Chiar veniţi?

–   Tu nu te uiţi în jur? Cine-i mai votează pe ăştia?

Nu înţeleg ce vrea să spună. E treaba patronului cum îşi conduce televiziunea, eu îmi văd de munca mea, încerc s-o fac cât mai bine, toată lumea vorbeşte de emisiunile în spatele cărora sunt eu, fără să-mi fi pus măcar o dată numele pe generic. Îmi este suficient. Când mai apuc, rar şi numai noaptea târziu, mai scriu câteva pagini la cartea pe care am început-o demult, mai am puţin şi o dau gata. Ceva mă nemulţumeşte chiar şi în legătură cu cartea. Nu cred că lumea mai citeşte, nu cred că lumea mai are nevoie să scrii ce simţi, nu mai e interesată de experienţa pe care o poţi comunica. Gândul ăsta mă ţine în loc. Mă întreb dacă are vreun rost să scriu doar pentru mine şi un grup de prieteni. Baronu n-ar înţelege niciodată ce scriu, ar vrea cartea cu dedicaţie, să se mândrească eventual în faţa unor oaspeţi simandicoşi, între două pahare cu whisky, că o are de la scriitorul cutare.

Îmi propune o afacere.

–   Intri şi tu cu ceva bănuţi, mai sunt eu, babacu şi alţi doi pretinari de-ai mei. Într-un an câştigul e nesperat.

– N-am eu bani de afaceri, Baroane…

–   Ei, lasă vrăjeala, toată lumea ştie că lucraţi pe bani grei la televiziunea aia, să nu-mi spui că n-ai pus deoparte câteva miişoare de parai. Poate chiar zeci de mii.

–   Aiurezi. Nici măcar nu sunt atât de bine plătit.

–   Înseamnă că eşti un prost! Eu în locul tău aş negocia la sânge! Te-am văzut când veneam cu tâmpiţii ăia la emisiunile tale, erai creierul, nimeni nu-ţi ieşea din vorbă.

–   Şi ? Creierul judecă doar, dă comenzile, alţii sunt cei cu banii.

–   Nu mai face pe modestul, că ne-am mai interesat şi noi. Ştiu bine ce spun.

–   Iar eu îţi spun că n-am bani. N-am pus nimic de o parte. Iar la afaceri sunt tămâie!

–   Cum vrei. Dacă te răzgândeşti, ştii numărul de telefon. E acelaşi.

Intrasem din nou în impas. L-am întrebat dacă mai ştie ceva de soră-sa Anamaria.

S-a uitat lung la mine, între două îmbucături.

–   Tu ai un fix, măi, Popeye! Una-două, unde-i soră-mea? Habar n-am.

– Vrei să spui că nu s-a întors în ţară?

–   Habar n-am! Şi nici nu mă interesează. Am rupt legătura cu ea când a fugit de-acasă. Eu ştiu una, dar bună. Dacă fugi de familie, fugit eşti!

N-aveam ce să-i mai răspund. Lumile noastre erau paralele. Niciodată n-or să se întâlnească.

xxx

N-am mai scris în jurnal, care nici măcar nu e jurnal, de o jumătate de an. Trebuia să-l continui. N-am fost în stare. Degeaba regret acum, degeaba îmi spun că trebuie să scriu, să-mi compar gândurile de acum cu cele de peste un timp. Nu mai cred în ce fac. Am momente în care mă simt golit pe dinăuntru. Lucrez ca disperatul la televiziune, dar toate încep să fie o rutină. I-am învăţat ce ştiam că trebuie să facă şi acum au înţeles, nu mai au nevoie de mine. Rar îmi mai cer sfatul. Mă simt inutil. Trebuie să fac şi altceva. Am în cap proiectul unui ziar nemaipomenit. Nu ştiu dacă îl voi face vreodată, ar trebui să găsesc oameni în stare să gândească asemenea mie, nu ştiu dacă voi găsi destui. Şi e nevoie de bani foarte mulţi să pleci la drum. Cine-i are? Am terminat până la urmă cartea la care ţineam foarte mult, dar zace acum într-o editură, pentru că nu vreau să pistonez să fie publicată sau să recurg la influenţa unor prieteni critici literari. Nimeni n-are nevoie de ea.

Ligia pare să fie salvarea mea. Mă abandonez iubirii pentru ea şi simt că renasc. Uit, când o văd, tot ce e în jur. Vreau să rămân cât mai mult cu ea, departe de lumea dezlănţuită, nu vreau mulţimi, nu vreau filme, nu vreau baruri, nu vreau petreceri. N-am fost decât de două-trei ori cu ea la un bistro din apropierea locuinţei mele, să mâncăm clătite şi să bem un vin roşu. Mă simţeam minunat, dar abia aşteptam să mă întorc cu ea acasă, aveam impresia că lumea puţină din jur mă agresează, mă face să-mi amintesc tot ce trăiesc zi de zi, toate eşecurile şi toată dezamăgirea. Între pereţii camerei mele mi se pare că e un alt univers, numai al nostru, în care nimeni care nu ne iubeşte nu poate pătrunde. Vreau s-o ţin în braţe să-mi revin. Vreau să visez cu ea. Poate într-o zi o să divorţez, nu pentru ea, ci pentru mine, să fiu liber cu adevărat, să rămân al ei. Nu ştiu să-i spun asta. Mi-e teamă că n-ar înţelege. Mi-e teamă că ar dori să precipit lucrurile. Îmi e suficient că-mi spune că e mulţumită cu ce îi ofer acum, că are răbdare să mă aştepte, doar pentru asta face planuri să rămână până la sfârşitul vieţii alături de mine. O iubesc enorm când îmi spune asta. Nu ştiu să i-o arăt, dar ştiu că trebuie să i-o arăt. O fac în felul meu: o privesc în ochii pe care-i sărut şi o mângâi până simt că-mi pierd puterile de dorul ei. E imposibil să nu înţeleagă. Dar am momente în care simt cum se apropie de mine disperarea, pentru că o simt departe, în ciuda vorbelor ei de iubire. Ca şi cum s-ar teme de ceva, ca şi cum mi-ar ascunde ceva. După momentele acestea deschid jurnalul care nu e jurnal şi scriu tot ce i-am spus şi nu i-am spus, tot ce mi-a răspuns sau cred că mi-a răspuns. Am senzaţia că din prostie am deschis cândva o cutie a Pandorei şi am risipit în lume ororile, nu reuşesc să scap de gândul acesta.

În clipele când scriu în jurnalul ăsta mă simt singur. Mi-e groază de singurătate.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Sursa foto: profitromania.ro