Ligia – Derută
În mai puţin de un an, am socotit că învăţasem tot ce se putea acolo, mai mult nu ştia nimeni. Dar eu ştiam că se poate, mă convinsesem urmărind programele posturilor de televiziune concurente. Mai ales ale unuia dintre ele. Am vrut să ajung acolo. Popeye era deja acolo şi m-a ajutat să intru şi eu. Mi-a cerut doar să nu-l fac de râs, să muncesc pe brânci, atunci când e nevoie. Răsplata o să vină într-o zi. Aşa am făcut, chiar dacă aştept în continuare răsplata.
Îl iubesc mult. Încep să cred că el îmi este sortitul. E prins într-o capcană şi nu ştiu dacă vrea să iasă. Trebuie să iasă singur, nu împins de mine. Vreau să-l aştept să iasă, să fiu pregătită pentru el. Până atunci îmi e destul că îl iubesc. Dar ceva nu e cum trebuie, ceva mă nemulţumeşte. Şi nu mai am cu cine să vorbesc, unchiul meu a murit. M-a înspăimântat moartea lui, nu vreau să-mi aduc aminte de ea. Sunt convinsă că el mi-ar da sfatul cel bun. Cum face şi Eliza, dar ea e prea dură, e omul dintr-o bucată, mi-e teamă să-i spun tot ce gândesc. Mi-e teamă, de fapt, de mine însămi. Cred că uneori o iau razna şi nu mă mai înţeleg. Strig după ajutor şi nu-l găsesc decât în braţele iubitului meu, dar mi se pare chiar şi asta insuficient. Nu mai ştiu ce vreau.
Şi atunci îi povestesc tot şi îi urmez sfaturile, are mereu să-mi spună ceva care mă surprinde. Fac cum spune. Simt că dacă fac cum spune voi ajunge în frunte. Dar nu ştiu dacă asta vreau.
Se întâmplă ceva cu mine. Sunt conştientă că aş putea avea putere asupra acestui bărbat. Mi-e teamă să nu ne devorăm unul pe celălalt. Vreau să fie mare, mi-e teamă că îl împiedic cu iubirea mea măruntă. Îl văd din ce în ce mai rar, suntem prea ocupaţi cu treburile. Sufăr. Mi-a dat cartea pe care a scris-o şi am fost uluită de cum gândeşte. E o carte mare pentru mine, orice ar spune criticii. Dar ştiu că e prea puţin pentru el, simt asta. Încă nu şi-a scris marea carte.
Sunt geloasă pe colegii lui care îi văd zi de zi zâmbetul maliţios, pe iubitele lui despre care nu-mi vorbeşte şi care l-au cunoscut când încă nu era ros de dezamăgire. L-aş vrea pe cel care mă asculta şi îmi vorbea cu o căldură ameţitoare când ne ţineam de mână pe sub castanii desfrunziţi.
E mai sincer decât mine. Nu suport asta. Nu vreau să fiu şi eu o cauză de dezamăgire. Sunt complet derutată. Nu ştiu ce să fac.
Sursa foto: missanak.wordpress.com
(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)