Stelian ȚurleaStelian Țurlea
24.02.2016

Orbi în tranziţie – 21

Ligia – O oarecare stare de lehamite

Nu-mi plăcea să rămân în birou, nu mi-a plăcut niciodată hârţogăria. Am vrut să ies pe teren, oricare ar fi fost vremea, zăpuşeală, ploaie, vifor sau ger. Am spus asta cui trebuia şi m-a numit de îndată asistent de producţie. Avea mare nevoie. Nu ştiam ce înseamnă asta, dar am învăţat. Şefa mea era o femeie pricepută, dar extrem de comodă, aproape leneşă. Îmi spunea zi de zi ce urma să fac, târziu am aflat că făceam, de fapt, treaba ei. Nu m-am supărat, pentru că mi-a prins bine. Am învăţat cum se face o schiţă de scenariu, cum se face un casting, am înţeles cum trebuie să discut cu scenariştii, cu scenografii, cu operatorii, cu maşiniştii, cu regizorii de platou, am învăţat cum se face un buget, cum să-ţi găseşti furnizorii cu preţurile cele mai bune la calitatea cea mai bună, să negociezi la sânge cu fiecare furnizor, să vezi din vreme locurile în care urma să filmezi, să ceri să se construiască decorul la timp, să montezi o emisiune, să editezi un program. În spatele câtorva minute filmate e o muncă uriaşă. Am învăţat să nu mă mai las păcălită, după ce fusesem de câteva ori, să nu cedez presiunilor şi şantajului celor care voiau să stoarcă mai mulţi bani, să-i înfrunt pe leneşii care făceau în trei zile ce puteau face într-una singură, şi se mai şi scandalizau că-i iau la rost, am învăţat să ridic vocea când o ridicau ei, să înjur mai tare ca ei. Mi s-a dus după o vreme vestea că sunt a dracului şi nu e bine să se pună cu mine.

După un timp am început să înţeleg ce plasă de interese se ţesea în jurul meu. Producătorii stabileau un buget imens pentru fiecare emisiune, pentru că scenograful cerea peste măsură de mult, furnizorii erau aleşi pe sprânceană dintre cei mai scumpi, întâmplător prieteni sau rude cu şefii echipei, iar contabilul închidea ochii, pentru că fiecare se alegea cu o halcă mustoasă din acel buget. Părea că nimeni nu observă sau nu se sinchiseşte. Mă înşelam. Doar că fie erau mânjiţi şi cei care aveau putinţa să vadă, fie nu mai aveau ce face pentru că se întinsese prea mult cangrena. Aproape nu era program care să nu aducă beneficii uriaşe, dar în hârțogăria lor veniturile abia acopereau cheltuielile. M-am convins când toţi, absolut toţi cei din vârf au reuşit aproape peste noapte să-şi ridice pe numele lor sau ale rudelor vile somptuoase, case de vacanţă ori apartamente dichisite şi să umble numai cu maşini străine de ultimul tip. Mă îngreţoşa totul.

Starea de lehamite m-a cuprins când mi-am dat seama că peste tot e la fel. Corupţia se întindea încet şi tăcut, ca apele unui fluviu care se revarsă şi acoperă metru cu metru întinderi imense, distrugând culturile. Mă simţeam pe un asemenea câmp, apele ajunseseră la mine, trecuseră de mine, se ridicau mereu cu încăpăţânare până la glezne, la genunchi, la coapse şi oriunde îmi aruncam privirile nu vedeam decât întinderi ca-n palmă, nici un deluşor, nici un gorgan, nici o movilă pe care să mă refugiez. Mă înecam. Nu există, cred, senzaţie mai înspăimântătoare.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)