Stelian ȚurleaStelian Țurlea
17.02.2016

Orbi în tranziţie – 20

Popeye – Înotând într-un an glorios

 

Puteam s-o văd mai des pe Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru. Multă vreme, când mă gândeam la ea, îi spuneam doar în felul acesta. Nu ţin minte când am încetat, dar a fost mult mai târziu.

M-a întrebat de ce nu pot să o văd sâmbătă sau duminică. I-am spus că sâmbăta la prânz mă duc să-mi văd băiatul. Mă întorc seara acasă. Mă duc din nou la el duminică dimineaţă şi revin acasă seara. În timpul zilei, indiferent de anotimp, mă plimb cu el prin oraş. I se părea straniu. Cum mi se părea şi mie când mă ascultam.

–   Dar soţia ta stă cu copilul?

I-am spus că da. N-a mai întrebat altceva. Mult mai târziu mi-a mărturisit că din vorbele mele înţelesese că sunt divorţat şi de asta mă duc să-mi văd băiatul doar sâmbăta şi duminica. Era foarte surprinsă când a înţeles situaţia.

–   Dar cum poţi trăi în felul acesta? E chinuitor pentru amândoi!

Nu ştiam ce să-i spun. Avea dreptate. N-am vorbit mai mult despre subiect. Tot ce-i pot oferi deocamdată e persoana mea, i-am spus. Că nu ştiu dacă voi divorţa sau nu vreodată. Nu ştiu dacă nevastă-mea ar accepta. Iar peste toate nu voiam să-i fac rău băiatului, mă înspăimânta gândul acesta.

–   Dar e îngrozitor să trăieşti aşa!

N-aveam cum s-o contrazic.

–   Te plac aşa cum eşti, mi-a spus imediat, văzând că mă întristez. Vreau să rămân cu tine.

Din seara aceea am simţit-o foarte aproape. Am început s-o văd mai des. La mine sau la ea. Aveam timp foarte puţin, dar făceam în aşa fel încât s-o văd. Simţeam că mă ascund, nu spuneam nimănui ce se întâmplă cu mine, cu nici un chip Ianinei, despre care încă mai credeam că mă urmăreşte. Mă suna seară de seară. Mi se părea că mă controlează.

Nu ştiu când am început s-o iubesc. Peste noapte. E posibil să fi fost în seara când mi-am închipuit că o licornă pătrunsese în camera mea, să-mi aducă noroc, şi se transformase într-o femeie pe care nu puteam decât s-o iubesc. Poate o fi fost altădată. Dar am simţit nevoia de ea. Nu i-am spus decât târziu. N-aveam ce să-i ofer şi nu voiam s-o ţin legată de mine. Ea însă şi-a mărturisit curând iubirea. Cu pasiune chiar. Nu vedeam ce găsea la mine, dar am crezut-o.

O dată i-am spus că ar trebui să se mai vadă şi cu alţi bărbaţi, să-şi aleagă eventual un soţ dintre ei. Putea rămâne până atunci cu mine. Doar să-mi spună când simte că e pe cale să înceapă o legătură cu cineva. Aşa mi se părea corect. M-a refuzat:

–   Nu pot face asta.

–   Ai să poţi, i-am răspuns cu teamă. Măcar încearcă.

Am mai reluat subiectul de vreo câteva ori. I-am spus măcar să se culce cu un alt bărbat şi dacă simte că nu merge, să rămână cu mine. Nu ştiu ce mi-a venit să spun asta, eram eu însumi uluit. Era o idioţenie. Dar insistam, de parcă aş fi vrut să-i testez tăria.

Într-o zi mi-a spus că a făcut-o şi nu i-a plăcut. Atunci mi-am dat seama în ce intrasem, dar era prea târziu. Brusc a crescut în mine viermele geloziei. Probabil era demult acolo şi fusese suficient să-l zgândăr. Mă durea că o făcuse. Mă durea cumplit. Dar nu i-am spus-o.

Câteva luni n-am mai întrebat nimic. Nici ea n-a spus nimic. Mă gândeam că atunci când nu se vede cu mine, se vede cu altul. Sufeream. Dacă sufeream, însemna că o iubesc. Dar nu i-o mai arătam. Am vrut mereu să ia singură deciziile importante, să rămână sau nu cu mine. Ce-i puteam oferi? De fiecare dată când ne vedeam făceam dragoste şi-mi spunea că mă iubeşte. Începuse să facă planuri, spunea că mă aşteaptă oricât, se imagina într-o casă la ţară sau la munte cu mine, peste ani. Chiar şi când a aflat că nu-s divorţat şi că n-am de gând s-o fac. Sau nu curând. I-am spus chiar că, dacă aş fi liber, m-aş teme de o nouă căsnicie. S-a uitat lung la mine, fără o vorbă. În mod sigur spusesem iar o prostie.

A trecut anul. Poate chiar mai mult.

Anul de după alegeri a fost pentru mine unul glorios. Îmi plăcea la nebunie ce fac. Ajunsesem să ştiu înaintea tuturor când ceva nu iese cum trebuie. Şeful ştirilor, un băiat grozav cu care am rămas prieten, chiar şi după emigrarea lui în Noua Zeelandă, se convinsese în lunile alegerilor că-mi place să fac treabă şi nu vreau posturi de şef. Că nu vreau, mai ales, să-i iau locul. Mi-a mărturisit mai târziu că mă urâse la început şi le spusese şi celorlalţi să nu discute cu mine. Se temea că sosisem acolo doar să-l dau pe el afară. L-am convins că nu mai vreau în viaţa mea funcţii de conducere. Ne consultam zilnic cum e mai bine să facem, dar l-am lăsat întotdeauna pe el să ia decizia finală. Dar de un fel de şefie tot n-am scăpat. Peste noapte au apărut mulţime de emisiuni, unele le propusesem eu, altele fuseseră ideile patronului. Mi-a cerut să răspund de toate. Toată floarea cea vestită a ţării urma să fie invitată în acele emisiuni politice, economice, culturale. Pe fiecare dintre ele o discutam până la detaliu cu producătorii, cu realizatorii şi cu invitaţii. Aşa am ajuns să-i cunosc îndeaproape pe mai toţi politicienii şi intelectualii ţării. Puteam da mâna cu cei de care îmi fusese teamă să mă apropii când îi văzusem, cu ani în urmă, la Paris. Reuşeam să-i conving că nu e bine să ţină monologuri, să-şi lase partenerii de discuţie să vorbească şi ei, să se îmbrace într-un anumit fel, să urmărească o anume idee care era discutată peste tot, în aşa fel încât telespectatorul să nu se plictisească. Le demonstram cum e mai bine, dar nu le impuneam niciodată nimic, reuşeam să-i conving, iar de multe ori să pară că fusese chiar ideea lor. Niciodată nu mi-am pus numele pe generice, nu mă interesa asta. Nici măcar în vremea acelei faimoase campanii Pro NATO care înnebunise ţara, cu oameni aduşi în curtea televiziunii să-şi dea cu părerea, să asiste la spectacole, cu transmisii sau chiar emisiuni în direct din mai multe capitale, când trimiteam moderatorului, oriunde s-ar fi aflat, pagini întregi de informaţii despre subiect, nu-i rămânea decât să deschidă gura şi să vorbească. Eram uluit de impactul pe care îl avea asupra oamenilor tot ce făceam noi, mi se părea că reuşim să-i transformăm, să-i facem să gândească altfel. Mă bucuram că eram o rotiţă în acel imens mecanism. Nu mai aveam timp nici să dorm. Dar eram fericit, era prima oară când credeam că se poate spune lumii tot ce vrei să spui.

Apoi, dintr-o dată aproape, mi s-a părut că-mi fac iluzii. Venise toamna. Lumea îşi pierduse răbdarea, nu mai voia să aştepte. Trebuia să fim ecoul acelei nerăbdări pe care cei aleşi n-o simţeau ori nu le păsa ori erau incapabili de ceva mai mult. Dintr-o dată aproape mi s-a părut că particip la o ridicolă potemkiadă. Zidurile sunt proaspăt vopsite, strălucitoare, dar în spatele lor se deschid golul, nepăsarea, nepriceperea, reaua voinţă, indiferenţa, neputinţa.

Ceva nu era cum trebuie. Peste tot în jurul meu, şi chiar în viaţa mea. Avusesem probabil prea multe aşteptări şi dezamăgirea neîmplinirii lor urma să fie pe măsură. Simţeam cum se apropie, presimţeam cum mă va lua valul. Mi-era teamă să nu ajung un robot, pentru că nu mai aveam unde să mă duc.

M-am închis şi mai mult în mine. Chiar şi faţă de Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru. Târziu mi-am dat seama că eram mai ocupat decât cu un an în urmă, când mi se păruse îngrozitor, mă întorceam în garsoniera mea tot aproape de miezul nopţii, nu mai apucam să citesc nimic, nici să scriu la cartea pe care o începusem demult. N-aveam timp nici măcar s-o cât de des voiam pe Ligia, pe care simţeam nevoia s-o văd. Îmi era teamă că o s-o pierd.

Nici nu ştiu când trecea timpul. Zbura pur şi simplu. Ajunsesem la un alt început de an. Trecuse şi cel glorios. Intram în rutină.

Mi-e groază de rutină.

Nu voiam să plec de acolo, nu mai aveam unde. Trebuia să rezist.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)