Stelian ȚurleaStelian Țurlea
10.02.2016

Orbi în tranziţie – 19

Popeye – Luni frenetice

Până în noiembrie, au fost câteva luni frenetice. Cine şi le mai aminteşte? Doi dintre candidaţii la preşedinţie şi-au început campania timpuriu, de zilele lor de naştere, unul însoţit de veşnicul său cenaclu, celălalt, inspirat de cuvintele lui Plutarh: “Cât despre mine, locuiesc într-o cetate mică, unde, ca să nu ajungă şi mai mică, îmi este drag să rămân”. Alt candidat şi-a deschis campania îmbrăcat în alb, culoarea inocenţei şi a curăţeniei, şi a vorbit despre corupţie. Românii au reprimit din partea americanilor clauza naţiunii celei mai favorizate şi preşedintele în exerciţiu, bine sfătuit, a declarat că este rezultatul demersurilor oficialităţilor şi ale forţelor politice de opoziţie. Se încheie alianţe noi, se desfac altele vechi, curg sondajele, apar loviturile sub centură, acuzele plouă în întreaga presă, e scotocită viaţa fiecăruia, doar-doar s-o găsi vreun grăunte de neghină din care să se facă un elefant, candidaţii la preşedinţie şi la parlament străbat ţara, cu cohortele de susţinători, de bodigarzi, de jurnalişti, dau declaraţii peste declaraţii, se întrec în promisiuni aiuritoare, îşi denigrează adversarii, zâmbesc larg când sunt fotografiaţi, vor să apară la televiziune mult, cât mai mult, noroc că există reglementări cărora trebuie să li se supună până şi ei, timp egal de antenă pentru fiecare, se încheie tratatul cu o ţară vecină şi mantaua de glorie râvnită de toţi e îmbrăcată doar de cei care sunt încă la putere, sondajele se înmulţesc, unele se falsifică, izbucnesc scandaluri, drumurile sunt bătute cu sârg, abia pleacă un candidat şi vine următorul, pe toate zidurile apar afişe electorale pe care derbedeii sau cei plătiţi pentru asta le rup şi dezlipesc peste noapte, din cer plouă cu fluturaşi, votaţi-l pe cutare că e mai bun, nu-l votaţi pe cutare, vă minte, presa se împarte în două, ziarele se smulg din mână, fiecare jurnal de ştiri e urmărit cu atenţie, fiecare emisiune aduce oamenii în faţa micilor ecrane, nici unul n-a mai văzut încă aşa ceva, poate doar cei care umblaseră mai mult prin străinătate, oamenii de rând ajung să se încaiere, cel de alături are alte idei, alte opinii, alte preferinţe, dreptate avea bătrânul sociolog când spunea că e nevoie de vreo douăzeci de ani să înveţi democraţia.

Nebunia asta se reverbera în televiziune. Nu era timp de concedii, se amânau până după alegeri. Au reînceput proiectele, planurile, în şedinţe până la miezul nopţii, care variantă e mai bună, cum să faci să-i mulţumeşti pe toţi şi să nu nedreptăţeşti pe nimeni, dar mai ales cum să-i atragi pe oameni alături de tine, să priceapă că pentru ei faci totul. Nu-i demagogie ce spun. Aşa gândeam. Nimeni nu era mulţumit. Bâjbâiam.

Nu mai ştiam când se prelungeau zilele în noapte. Întruniri peste întruniri cu producătorii şi realizatorii de emisiuni pe care trebuia să-i ghidez spre ceva ce nu ştiam cum se face. Nu ştia nimeni. Ne certam între noi ore în şir, eram de fiecare dată între cinci şi zece persoane, aproape fiecare cu o altă variantă de lucru. Nu ne hotăram care este mai bună. La sfârşit apărea şeful cel mare. Nimic din ce stabilisem noi nu era bine, se-nfuria, dădea cu toţii de pământ, striga, se întreba cum de adunase în jurul lui atâţia incapabili. Uneori pleca trântind uşa, fără să spună ce vrea de la noi, mai rămâneam o oră sau două străduindu-ne să ne imaginăm ce dorea, plecam când ni se închideau ochii de oboseală sau de fumul dens de ţigară. Alteori discuta în detaliu ce propuneam, era în ce ne gândisem noi un sâmbure bun de folosit, dar haina era oribilă, ne arăta de ce, ne cerea să căutăm ceva ce nu se mai văzuse, asta trebuia să facem, să surprindem lumea, începând cu el. Cu el care ştia mai mult decât toţi la un loc. Şi iarăşi mai rămâneam o oră sau două, bâjbâind variante. Târziu ne-am dat seama că nici măcar el nu ştia ce-şi doreşte, dar spera ca din atâtea minţi adunate la un loc să iasă ceva bun, pentru că în clipele lui de calm îmi spunea că s-a înconjurat cu cei mai buni oameni, care nu pot rata. Înjurăturile lui erau o formă de a se descărca de tensiune. Avea idei, dar era nemulţumit şi de el, aştepta altceva de la noi. O dată mi-a cerut să inventez întrebări pentru un punctaj cu cinci teme pentru o emisiune economică spinoasă, la care era invitat primul-ministru. Îi comunicase şefei de cabinet ce să-mi spună şi ea uitase sau îmi spusese altceva. Am scris altceva decât se aştepta. S-a enervat, n-are nevoie de întrebări sicofante. Mă simţeam mizerabil. Pus de la început într-o situaţie proastă, cu o problemă pe care n-o controlam şi de care nici măcar nu răspundeam eu. Dar eram acolo, trebuia să-şi verse năduful pe cineva. Pregătisem susţinerea pentru întrebări, statistici, documente, fişiere pe teme şi probleme, documente. Ce era direct în puterea mea, de rest nu ştiam nimic. Nu puteam să spun că nu mi se comunicase corect, mi se părea o delaţiune. Ştiam că m-ar fi putut întreba de ce nu m-am interesat ce mi se cerea în detaliu. Treceam drept un individ care nu-i în stare să se descurce. Fusese un test. Mă enerva cumplit asta. Nu-mi plăcea că apărea că nu l-aş fi trecut. I-am spus-o după două zile, spre surprinderea mea a răspuns exact ce doream, mă beştelise pe mine ca să înţeleagă ceilalţi. A fost singurul moment de tensiune între noi. Am avut grijă pe urmă să nu mai aibă motive să se îndoiască de puterea mea de lucru sau de înţelegere. Pricepusem că e un om foarte dificil, în permanenţă nemulţumit.

Au urmat lungi întâlniri cu şefii de campanie, fiecare dintre ei încercând să obţină mai mult, să te tragă pe sfoară, dacă nu eşti atent, eforturi să-i convingi să accepte ce le propui, pentru că cea mai bună soluţie era să accepte ordinea apariţiilor printr-o tragere la sorţi. Atunci cred că a fost cea mai fierbinte perioadă din viaţa mea. Nu mai aveam timp de nimic, nu mai aveam timp să gândesc altceva.

L-am revăzut cu această ocazie pe Baron, era în echipa unui candidat, s-a bucurat mult că mă întâlneşte acolo, ţi-am spus eu bătrâne că o să ajungi mare, nu era de tine la ziar, televiziunea e viitorul! M-a bufnit râsul. La toate se pricepea! M-a tras de o parte şoptindu-mi vorbe bune despre omul lui, nu ştiam ce vrea să obţină, doar mă lăsa să înţeleg că merită mai mult decât alţii.

–   Noi avem grijă de grijă de cei care ne ajută, mi-a şoptit.

–   Care noi?

–   Iar faci pe niznaiul, bătrâne! Îmi placi, dă-i înainte, eşti omul nostru!

N-a mai continuat, simţise probabil că prea întinde coarda. De fiecare dată când venea cu un candidat sau altul al partidului său, încerca să-mi vorbească mai pe şleau. Se făcea că de fiecare dată eram extrem de prins cu treabă şi înconjurat de multe persoane. Fierbea. Într-o zi mi-a telefonat, trebuie să ne vedem de urgenţă, zicea, fă-mi o vizită, ţi-o prezint şi pe nevastă-mea. Aveam timp doar să mă duc acasă, să trag un pui de somn câteva ore, amânam toate vizitele pentru după alegeri.

–  Bătrâne, aşa te porţi tu cu un prieten de-o viaţă?

Dar n-a mai sunat.

N-am văzut-o pe Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru decât de vreo două ori în toate acele luni.

La alegeri, partidul Baronului a pierdut. Dar taică-său rămăsese pe liste şi fusese reales. Ştiam că nimic n-o să se schimbe în viaţa lui.

Peste alte două săptămâni, la al doilea tur de scrutin, dintre cei doi candidați rămaşi în cursa pentru preşedinţie, a învins cel al opoziţiei. O agenţie străină de ştiri scria că se petrecuse o “revoluţie de catifea” la români. Îndată după miezul nopţii s-au dat rezultele. Am fost primii care le-am anunţat. Aveam echipe peste tot, transmiteam non stop de mai bine de 12 ore. Lumea a ieşit în stradă să petreacă, în Piaţa Universităţii era o mare de oameni, ca la 22 decembrie ‘89. Mulţi spuneau că abia acum a plecat de tot Ceauşescu. Balconul Universităţii s-a deschis iarăşi, ca în urmă cu şase ani, când mulţimea nu plecase de acolo aproape două luni, învingătorul s-a adresat celor care invadaseră piaţa, copleşiţi de bucurie. Au rostit împreună Tatăl nostru, în genunchi. Li s-a spus că a venit vremea să se sacrifice şi conducătorii, nu oamenii de rând. Nici la revoluţie nu văzusem o asemenea bucurie. Atunci fusese prea multă teamă în fiecare. Teamă şi inconştienţă. Acum se părea că ştiam ce vrem. Am deschis câteva sticle de şampanie cu colegii, strigam şi urlam de fericire ca nişte bezmetici.

Dezamăgirea a fost mai târziu pe măsură.

Dar va mai fi până acolo. După câteva luni, mă puteam duce acasă să dorm ca lumea.

Pe Baron l-am revăzut din întâmplare tot după câteva luni.

–   O să vezi că n-or să facă nici o brânză! Venim tare peste ei, peste patru ani!

Nu mi-a mai propus să-i fac vreo vizită.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Sursa foto: constantinescu.ro