Stelian ȚurleaStelian Țurlea
03.02.2016

Orbi în tranziţie – 18

Ligia – Alerg aiurea după iubire

Octavian mi-a fost coleg de facultate. Spre deosebire de mine, el şi-a încheiat studiile. Fiecare cu soarta lui, mă bucuram pentru el.

Avea gesturi lente, vorbea molcom, adăsta asupra fiecărui răspuns, cel puţin la începutul legăturii noastre aşa se întâmpla, m-am gândit că în sinea lui i-ar fi plăcut să lenevească, trebuia să se fi născut în alte vremuri. Voia şi nu voia să se plimbe cu mine, voia şi nu voia să meargă cu mine la un film, voia şi nu voia să înveţe împreună cu mine, niciodată nu era hotărât, nici chiar mai târziu când era vizibil că-i face plăcere să rămână alături de mine. N-avea focul în el. Dar am ajuns să-l iubesc, nu ştiu de ce, poate pentru că simţeam că trebuie să iubesc pe cineva. Mi-am spus că focul o să se nască într-o bună zi.

M-am dăruit lui după vreo jumătate de an. A fost un eşec. I-am spus că, dacă ne iubim, trebuie să trecem peste asta, avem toată viaţa înainte să ne bucurăm fiecare de trupul celuilalt. Dădea din cap, fără o vorbă, simţeam că pentru el era un dezastru ce se întâmplase. Am făcut în aşa fel încât, măcar o vreme, să nu mai simtă asta, mă prefăceam că mă simt minunat în braţele lui, când face dragoste cu mine. Nu ştiu dacă m-a crezut, ar fi fost sadism să-l întreb, dar s-a obişnuit repede cu noua situaţie, ba chiar avea momente în care se dădea mare cocoş.

Cred că era zgârcit, îl surprindeam cum îşi numără atent banii înainte să ne oprim la o cofetărie sau să mergem în vreun loc unde trebuia să plătească. Asta gândesc acum, atunci credeam că nu dorea pur şi simplu să devină ridicol că m-a dus undeva unde nu-şi putea permite să intre.

Nici nu mi-am dat seama când devenise singura persoană importantă din viaţa mea, în afara lui unchiu. Mai ales după ce renunţasem la facultate şi nu-l mai vedeam zilnic. Abia aşteptam să-l întâlnesc, oriunde, oricât de puţin. I-am spus-o. Cred că am greşit, pentru că, târziu mi-am dat seama de asta, a-nceput să se împăuneze că mă cucerise. E posibil să mă fi şi cucerit, dar focul era în mine, nu în el.

Îmi plăcea să stau cât mai mult cu el, dar aveam timp din ce în ce mai puţin. Mi-a propus să mă mut la el, avea o garsonieră prin apropierea facultăţii. Mi-a mai propus să renunţ chiar la serviciu, să stau cu el, avea el grijă de amândoi, îi trimiteau părinţii bani suficienţi. L-am refuzat din prima clipă, nu-mi puteam părăsi unchiul. Şi-apoi voiam să fiu liberă, să nu depind de nimeni. Era exclus să renunţ la serviciu, aveam de ţinut o casă, niciodată n-aş fi acceptat să fiu o întreţinută. Nu uitasem cum mă simţisem cu ani în urmă. S-a supărat, câteva zile nu mi-a mai vorbit, nu l-am mai văzut decât după vreo două săptămâni. Ar fi trebuit atunci să fiu mai atentă, ceva nu era în regulă. Dar pe mine mă orbise iubirea, credeam că dacă eu simt ceva şi cu el se întâmplă la fel.

Apoi m-a căutat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu mi-a spus unde a fost, ce a făcut în timpul acela, nu şi-a cerut scuze, tot ce voia era să se culce mai repede cu mine. Când am făcut-o prima oară după acele două săptămâni, abia aşteptam să stăm de vorbă, era în mine o mare de cuvinte care mă înecau dacă nu se revărsau cât mai repede. Dar mi-a spus că e obosit şi s-a culcat. L-am vegheat vreo două-trei ore, după care m-am îmbrăcat şi am plecat acasă. A doua zi mi-a reproşat că nu-l înţeleg şi că are multe preocupări de care o femeie habar n-are. Nu pricepeam ce vrea să spună, l-am întrebat, dar s-a uitat la mine zâmbind şi n-a răspuns. L-am lăsat în apele lui, mi-am zis că e într-o zi mai proastă. Dacă-l iubesc, trebuie să-l accept aşa cum e.

În anul următor, ne-am petrecut vacanţa împreună la mare. Mă invitase fericit că îşi terminase cu bine facultatea. Avea o diplomă şi putea să-şi caute o slujbă oriunde l-ar fi dus mintea, aşa spunea. Plecasem pentru două săptămâni. Aveam o strângere de inimă că îmi lăsam unchiul atâta vreme singur, îl sunam în fiecare zi, să mă conving că nu îi este mai rău. După patru sau cinci zile, Octavian mi-a spus că trebuie să plece urgent la Bucureşti, eu să-l aştept în hotel, se întoarce cât poate de repede. A revenit cu o zi înainte să se sfârșească cele două săptămâni. Nu-mi dăduse între timp nici un semn.

Mi-a spus că a fost să-şi ridice paşaportul, urma să emigreze în Canada. Am rămas mută. Atunci am înţeles de ce se spune că o veste neașteptată te poate albi într-o noapte. Nu-mi vorbise niciodată despre intenţia lui de a emigra. Aştepta să mă revolt, să plâng, să mă înfurii, să mă tăvălesc de durere, nu ştiu ce era în mintea lui. Eu zăceam prostită şi nu scoteam un cuvânt. S-a enervat, din senin. Şi a întors cuţitul în rană până m-a sfâşiat cu totul. Acolo în Canada, urma să se căsătorească cu o iubită mai veche, pe care, culmea, o cunoaşteam şi eu.

N-am mai suportat. M-am ridicat din scaun, mi-am făcut bagajul şi eram gata să plec. M-a privit tot timpul şi parcă nu înţelegea ce fac. Când îmi adunam şi lucrurile din baie, a întrebat în sfârşit ce e cu mine, unde vreau să mă duc.

  • Am venit să fac dragoste cu tine, a spus.

Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred că spusese şi asta. Am izbucnit în plâns. Nu trebuia să fac asta, îi dădeam satisfacţie, dar nu mă mai puteam abţine. Şi cu cât mă uram că nu mă pot stăpâni, cu atât hohoteam mai puternic. A venit să mă mângâie, să mă ia în braţe, să mă liniştească, să-mi şteargă lacrimile.

  • Ce-am spus atât de grav? întreba.

Eram uluită. Se învârtea camera cu mine, trebuia să ies la aer, să fiu singură, să plec mai repede, să nu-l mai văd. Am fugit din cameră, fără valiză, ăsta a fost norocul meu. N-a venit după mine, credea că e doar o toană şi o să mă întorc după ce mă liniştesc. Dar nu m-am întors. În faţa hotelului era un autocar cu nişte străini gata să plece spre Bucureşti. L-am rugat pe şofer să mă ia şi pe mine. Probabil arătam îngrozitor cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă, mi-a spus să urc, nu m-a întrebat nimic, nu mi-a luat nici un ban. Tot timpul până în Bucureşti am stat cu capul pe braţe. Aveam impresia că dacă îl ridic o singură clipă o să izbucnesc iarăşi în plâns sau că toată lumea ştie deja prin ce-am trecut cu puţin înainte şi se uită la mine cu compătimire. Mi se pare îngrozitor să ajungi să te compătimească lumea. Valiza mi-a adus-o el acasă. S-a întâmplat să fiu plecată şi a lăsat-o unchiului meu.

Iar unchiul acesta al meu am înţeles atunci cât de formidabil era. Sosisem noaptea acasă, dar s-a dat jos din pat şi a insistat să-mi facă un ceai. Nu m-a întrebat nimic, probabil că pe chipul meu se citea totul. Înainte să se retragă în camera lui mi-a spus:

–   Scumpa mea Ligia, iubirea e ceva atât de minunat, încât viaţa merită trăită pentru ea. Experienţa e bună, te face să înţelegi pe dată când apare iubirea cea mare. Îţi spun nişte gânduri ale unui mare scriitor din America de Sud, s-ar putea să-ţi meargă la suflet: Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te fac să plângi. Tot ceea ce se petrece are un sens. Nu plânge că s-a terminat, zâmbeşte, e bine c-a fost. Poate că Dumnezeu doreşte să cunoşti multe persoane nepotrivite, înainte de a o cunoaşte pe cea potrivită, pentru ca atunci când o întâlneşti să ştii să fii recunoscător.

Unchiul meu ştia totul, înţelesese ce mi se întâmplase doar privindu-mă. Vorbele lui m-au liniştit puţin. Dar în noaptea aceea nu înţelegeam că iubirea cea mare o întâlnisem deja, pentru că în acea vară te reîntâlnisem, din întâmplare.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Sursa foto: youtube.com