Orbi în tranziţie – 17

Ligia – Zodia bună

De când mă ştiu am vrut să fiu actriţă. Mă visam jucând în piese minunate, cu îmbulzeală ca la nuntă sau la mobilizare, cu săli pline şi spectatori care îmi aşteptau replicile cu sufletul la gură, pregătiţi să aplaude. N-am avut norocul să ajung actriţă. N-am reuşit să mă transfer la Institutul de Teatru din Bucureşti.

Unchiul meu m-a liniştit. Sunt prea mulţi actori pe lumea asta, nu trebuie neapărat să am o diplomă ca să fiu actriţă. El m-ar sfătui mai degrabă să urmez ceva de care societatea va avea nevoie foarte curând. A insistat să-mi continui studiile.

M-am înţeles de minune cu unchiul meu. Nu m-a întrebat niciodată unde mă duc, când mă întorc, dacă îi spuneam, era în regulă, dădea din cap a aprobare. Mi se părea că e tatăl pe care mi l-am dorit mereu. Nu l-am minţit niciodată. Îl adoram.

M-am înscris la o facultate de management, am plătit taxa cu jumătate din banii cu care venisem de la Cluj. Restul l-am risipit pe nevoile mele şi ale casei. Nu voiam să-i fiu unchiului o povară.

În toamna aceea te-am văzut la televizor, sunt sigură de asta. Era o învălmăşeală de trupuri, mineri, soldaţi, civili, se auzeau strigăte, ţipete, urlete, comenzi, era un vacarm de nedescris, o clipă cred că am închis ochii îngrozită, Doamne, atât de jos am căzut? şi când am privit din nou, nu puteam să nu mă uit, mă atrăgeau imaginile acelea ca un magnet, te-am zărit în învălmăşeală. Sunt sigură de asta. Nu arătai deloc schimbat, doar chipul părea uşor mai aspru. Apoi nu te-am mai zărit, am aşteptat următorul telejurnal, a doua zi am cumpărat toate ziarele, nu apăreai în nici o fotografie, în nici o fotogramă, nu erai nicăieri, de parcă fuseseşi o nălucă. Dar de atunci ştiu că exişti, că trăieşti în oraşul ăsta, nu se poate să nu te întâlnesc într-o zi. De atunci sunt convinsă că te iubesc şi trebuie să te întâlnesc să ţi-o spun. O vreme am urmărit cu atenţie telejurnalele şi cumpăram multe ziare. Nu apăreai nicăieri, nici măcar numele. M-am lăsat păgubaşă după câteva luni. De-o fi sortit să ne întâlnim, o să ne întâlnim, eram convinsă.

Am avut mai mulţi iubiţi cât am fost studentă. Cu doi m-am şi culcat. Nu mi-a plăcut că voiau să fiu jucăria lor şi prea se grăbeau să se-nsoare. Se purtau prea copilăresc, voiau tot timpul doar să se distreze, n-am avut o dată măcar o discuţie mai serioasă cu ei. Nu eram pregătită pentru măritiş. I-am abandonat pentru că îi comparam pe fiecare cu tine, aşa cum mi te închipui eu, şi dispăreau de îndată într-un fum. Nu ştiu de ce făceam asta.

Singura mea iubire mai serioasă din acele vremuri a fost un băiat pe care-l chema Octavian. Pe care n-am vrut să-l compar cu tine, nu ştiu de ce. Trecuse ceva timp de când nu te mai văzusem, rămăseseşi în urmă, ca o amintire. Nici nu cred că te mai gândeam. Pe el chiar l-am iubit. A durat vreo doi ani, mă retrăsesem deja de la facultate.

Am să-ţi povestesc mai târziu.

Eram în anul doi când unchiul meu s-a îmbolnăvit. Încetase să mai ţină cursurile lui săptămânale sau să se mai întâlnească cu vechi colegi. Cred că între timp se stinseseră cu toţii. Şi el avea peste optzeci de ani. În familia mea mai toţi au trăit foarte mult, în afară de mama. Sau de tata, dar el a fost omorât pentru că nu-i iubise pe comunişti. Dintr-o dată banii din casă erau foarte puţini, nu ştiam cum să-i mai drămuiesc. Nu-mi mai puteam plăti cursurile. Unchiul mi-a spus să nu abandonez, oricât de greu mi-ar fi, vor veni şi zile mai bune. Le-am aşteptat o vreme şi nu mai veneau.

Mi-am căutat un serviciu. Am lucrat o vreme la o firmă care expedia pui şi ouă în străinătate, eram un fel de contabil. După vreo trei luni mi-am dat seama că se fac acolo mari matrapazlâcuri, mi-a fost teamă să nu se spargă în capul meu, pentru că ţineam socotelile. Lucram toată ziua şi nici măcar nu mă plăteau ca lumea. Nu mai aveam când să mai învăţ. Mi-am dat demisia. Alte câteva luni am lucrat la poştă. Programul de opt ore era în realitate de zece. Mai pierdeam două cu drumul. Când a venit sesiunea, le-am cerut un concediu să apuc să învăţ ceva. N-a fost chip, trebuia, îmi spuneau, să mă fi programat din vreme, alţii cu vechime aveau nevoie de concediu, nu eu, care sunt tânără şi pot munci. Am pierdut aproape toate examenele. Eram atât de furioasă, încât nici măcar nu m-am mai dus să-mi ridic ultima chenzină. Făcusem trei ani de facultate degeaba. Când am înţeles asta, m-am hotărât să mă retrag. Oricum, chiar dacă aş fi trecut toate examenele, n-aş fi avut cum să-mi plătesc anul următor.

Eram disperată. Banii din pensia unchiului meu abia îi ajungeau pentru medicamente. Nu ştiam ce să fac.

Între timp începusem să mă văd mai des cu Octavian, cred că începusem să-l iubesc. El mă mai făcea să uit disperarea în care mă afundasem. Mi-a spus într-o zi că aflase că un post nou de televiziune căuta oameni.

• Ce să fac eu acolo? l-am întrebat.
• Nu ştiu, dar nu strică să încerci.

Am încercat.

Am făcut de toate. Am încercat să învăţ de toate. Dintre zecile de tineri de-o vârstă cu mine care fuseseră angajaţi, nici unul nu avea habar de televiziune, aşa că nu mi-a fost teamă să intru în concurenţă cu ei. Căutam să învăţ cât mai multe de la cei câţiva cu experienţă. Probabil intrasem iarăşi într-o zodie bună. Cât de naivă eram!

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Imagine de pe cugetliber.ro