Stelian ȚurleaStelian Țurlea
20.01.2016

Orbi în tranziţie – 16

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ligia – Unchiul din neguri

Nu credeam că o să-mi fie atât de greu. Nici o clipă n-am crezut.

Am sosit în Bucureşti în zori de ziuă. Doar cu o valijoară. Nu cunoaşteam pe nimeni. Străbunica mea şi Moş Nibi îmi vorbiseră de un unchi mai îndepărtat care ar trăi singur aici, într-un bloc construit înaintea războiului. Copiii lui emigraseră, nevasta îi murise demult. Reţinusem numele şi strada, Moş Nibi îmi tot repeta că îi vorbise de mine şi că aş face bine ca după moartea lui să mă mut la el. Moş Nibi vorbea cu o uimitoare seninătate chiar şi de propria-i moarte. Nu l-am ascultat, nu ştiu de ce.

Acum mă trezeam într-un oraş imens, în care nu mai fusesem niciodată. Singură. Mi s-a făcut frică. Atunci abia mi-am amintit de unchiul meu. Nu-l văzusem niciodată, nu ştiam dacă mai trăieşte, nu ştiam nici măcar cum arată. M-a cuprins un fel de groază. Cum să dau buzna, neanunţată, peste un om?

Aproape toată ziua am umblat de colo-colo încercând să înţeleg forfota oraşului. Spre deosebire de Clujul meu, aici era un stup, nerăbdarea oamenilor de a ajunge într-un loc sau altul mă uimea, şirurile interminabile de maşini mă ameţeau. Îmi lăsasem valiza la păstrare în gară, altfel în mod sigur aş fi abandonat-o după două ore.

Am umblat aiurea pe străzi care de care mai întortocheate, ca să-mi fac curaj să mă duc să-mi văd unchiul despre care nu ştiam aproape nimic. Era spre seară când am găsit casa, pe o străduţă liniştită, cu copaci în fiecare curte. Un bloc de trei etaje, cenuşiu, aproape negru de atâta viaţă, cu o uşă din fier forjat, teribil de grea. Am urcat la primul etaj. M-am învârtit vreun sfert de oră, până să sun. Am sunat. Nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat din nou. Am vrut să plec. Îmi dăduseră lacrimile. Nu ştiam unde să mă duc. Am început să cobor treptele. În faţa mea apăruse un bătrânel înalt, ca un străjer, care semăna izbitor cu cineva văzut în albumul cu fotografii. S-a oprit o treaptă mai jos, mă privea insistent, cu ochi de un albastru senin.

– Aţi sunat la mine, domnişoară?

Nu înţelegeam ce vrea să spună, n-aveam de gând să dau explicaţii unui moş pe care nu-l văzusem în viaţa mea. Am dat să trec pe lângă el.

–   Opreşte-te, mi-a spus cu un ton cald, dar care nu admitea refuz. Tu trebuie să fii Ligia.

Cred că în clipa aceea, dacă ar fi zburat muşte în jurul nostru, mi-ar fi intrat toate în gură.

–   Cât de mult semeni cu Ligia, mama ta! Am iubit-o foarte mult. Sigur eşti Ligia. Nu pleca, vino cu mine!

L-am urmat. Toate se învălmăşeau în capul meu. Mi-am zis că poate există un Dumnezeu şi pentru mine. Unchiul pe care îl căutam era chiar el.

Nu m-a lăsat o oră întreagă să scot măcar un cuvânt. M-a obligat să şed într-un fotoliu, în timp ce el îşi descărca în bucătărie sacoşa cu care venise. S-a întors cu o tăviţă pe care pregătise câteva sandviciuri şi un pahar cu citronadă. M-a îndemnat să mănânc şi să tac. Am făcut-o. Eram moartă de foame. Îmi spunea în timpul ăsta unde fusese, care mai erau preţurile, pe cine întâlnise în drumul lui. Nu înţelegeam mai nimic. Dar el ştia că nu trebuie să tacă nici un minut, ca să mă pot destinde. Într-un târziu a spus:

–   N-am să pricep niciodată de ce n-ai venit acum doi ani. Eu nu ştiam de unde să te iau.

Mi-au dat lacrimile.

–   Ei, haide, potoleşte-te, n-o să mai spun asta. Destinde-te. Acum eşti acasă.

Nu mai auzisem cuvântul acesta de o groază de vreme. Nu m-am putut opri din plâns. El zâmbea. Din plâns am trecut în râs.

–   Ce caraghioasă trebuie să fiu, am spus. Dau buzna, fără un semn dinainte şi mă pun pe bocit.

–   Eşti la fel ca maică-ta. Şi ea trecea pe neaşteptate dintr-o stare în alta.

Dintr-o dată îmi venea să strig de bucurie. M-am ridicat şi l-am sărutat pe obraji. El continua să zâmbească.

          –   Acum aici e casa ta, a spus. Cât timp vrei. Dacă nu suporţi un bătrân pisălog ca mine, o să te muţi în altă parte. Dar până atunci să ştii că eşti binevenită.

Eram salvată. Simţeam cum mă cuprinde o linişte pe care n-o mai avusesem de foarte multă vreme. Nu mai eram singură. Dar nu eram încă în stare să spun ce simt, nici ce e în mine. Mi se părea că nici nu e nevoie, era ca şi cum ar înţelege şi continua să vorbească să acopere golul dintre noi. Fiecare cuvânt al lui se aşeza lângă cel dinainte şi toate formau un pod între noi. Aş fi vrut să-i spun asta, dar nici atât n-am fost în stare.

          –   Presupun că ai un geamantan, o valiză, un cufăr pe care să-l fi lăsat la bagaje de mână în gară. Nu-i nevoie să te duci astăzi să-l iei. O poţi face şi mâine. Eu am două camere. O să dormi aici pe canapea.

A adus din cealaltă încăpere un cearșaf imaculat şi o pernă uriaşă plină cu puf. Dintr-un dulap vechi de culoarea gutuii a scos o pătură miţoasă.

–   Ai să dormi aici. Dacă eşti obosită de drum, eu mă retrag la mine. Dacă nu, mai putem sta de vorbă.

Nu-mi dădusem seama când se făcuse noapte.

I-am spus că nu sunt obosită şi că vreau să stau de vorbă cu el. Am văzut că se bucură. Se citea totul pe faţa lui. Şi-a făcut un ceai, m-a întrebat dacă voiam şi eu, s-a schimbat în haine de casă, şi-a pus deasupra un halat închis la culoare, s-a aşezat comod în celălalt fotoliu şi a început să vorbească. Părea inepuizabil.

–   Te supără fumul de ţigară? m-a întrebat pe neaşteptate. Îmi place să-mi aprind seara o pipă şi să trag din ea o vreme. O să deschid fereastra să aerisesc. E cald afară. Te supără?

L-am asigurat că nu. Şi străbunicul fuma pipă. De multe ori, când eram mică, mă lăsa să i-o aprind eu.

–   Ştiu, a spus căzând pe gânduri, în timp ce-şi îndesa tutunul în pipa cu încrustații de alamă.

După ce a tras câteva fumuri cu o vădită satisfacţie, a început să vorbească. A vorbit două sau trei ore, cu pauze mari, ţinându-şi tot timpul în mână pipa din care nu trăsese mai mult de cinci-şase fumuri şi care se stinsese demult. Încercam să înţeleg ce-mi spune, se amestecau anii, nume ştiute şi neştiute, poveşti pe care le mai auzisem de la străbunica sau de la Moş Nibi cu altele cu totul noi. Parcă citea dintr-o carte în care se amestecaseră paginile aiurea sau el n-avea răbdare şi sărea de la un capitol la altul înainte să-l sfârşească pe cel dintâi. Târziu de tot am început să leg între ele episoadele şi întâmplările. Mi se părea că seamănă cu o iniţiere, prin care era obligatoriu să trec.

Era fiul cel mic al străbunicului, făcut târziu, cu o altă femeie, nu cu străbunica, aici, în vechiul regat. Străbunica îl acceptase, dar nu voise să-l vadă niciodată. A crescut ca toţi copiii de-o seamă cu el, dar simţise mereu lipsa tatălui despre care nimeni nu vorbea. I se spunea doar că e plecat departe, nu se ştia dacă se mai întoarce şi când. Auzise de câteva ori, când era elev şi când ajunsese student, că un bărbat voinic se interesase de cum merge cu şcoala sau cum merge cu facultatea, dar niciodată bărbatul acela nu venise să-l vadă şi să-i spună: eu sunt tatăl tău. Simţea doar o mână ocrotitoare de la distanţă. Niciodată nu-i lipsise nimic.

A suferit mult în adolescenţă. Pe urmă era ca şi cum s-ar fi iluminat, nu mai simţea nevoia să-l vadă, era destul că ştie că există undeva, habar n-avea unde, dar din locul acela neştiut îşi întinde aripa ocrotitoare asupră-i. Îi era recunoscător pentru asta. I se părea uneori că i se ghicesc gândurile, pentru că primea aproape ce-şi dorea de fiecare dată, nimeni nu ştia de unde vin acele daruri sau acele ajutoare sau acel sprijin, dar el simţise că vin de la el. Prin urmare nu-l abandonase, doar nu putea să-l vadă. Poate promisese că nu trebuie să-l vadă. Când gândise asta, a simţit că trebuie să dea şi el ceva în schimb, să-l facă pe bărbatul acela plecat departe să fie mândru de el. Toată viaţa s-a străduit să facă lucruri de care bărbatul acela să fie mândru.

Studiase dreptul, ajunsese avocat chiar cu puţin înaintea ultimului război. Avea o uşurinţă fantastică să reţină date, texte de legi, amendamente, rareori consulta arhivele sau compendiile legislative. Ajunsese cunoscut, nu chiar celebru, dar cunoscut, aproape că nu mai făcea faţă numărului mare de solicitări. Câştiga procesele aproape întotdeauna, dar mereu a pus asta pe seama norocului începătorului. Îl curtau fetele, mulţi dintre clienţii săi şi l-ar fi dorit ginere. S-a însurat într-o zi, fără să întrebe pe nimeni, i-a spus doar maică-sii eu o să mă căsătoresc cu cutare fată, iar ea i-a răspuns sunt convinsă că te merită. Asta fusese tot. Când s-a schimbat regimul a avut probleme o vreme. O parte din rudele lui ajunseseră în puşcărie, aşa că l-au luat şi pe el la puricat. N-aveau ce să-i pună în cârcă, dar nu ăsta fusese motivul pentru care n-a stat închis decât vreo câteva săptămâni, ar fi fost simplu pentru ei să născocească ceva sau să-l închidă pentru că rudele îi erau deja gratii. Apărase înainte pe oricine venea la el şi se pare că printre aceia se nimeriseră şi oameni care acum se aflau la putere. Nu făcuse politică, asta l-a salvat până la un punct, iar de acolo mai departe norocul. A rămas avocat şi continua să aibă acelaşi noroc. Pe mama, Ligia cea dintâi, o cunoscuse la Cluj. Venise special s-o vadă, nu s-a dus la casa cu glicină, străbunica era la fel de îndârjită după atâtea decenii, nu voia să ştie de el, nici măcar să-l vadă, a văzut-o pe Ligia cea dintâi în oraş, la un restaurant. Prima şi ultima oară. Mama era deja însărcinată cu mine. Atunci abia şi-a văzut tatăl, care o însoţea pe nepoata lui. S-au privit multă vreme fără să scoată o vorbă.

–   Ar trebui să-ţi cer iertare, a spus într-un târziu bătrânul.

–   Nu, eu ar trebui să-ţi cer iertare că nu te-am căutat mai devreme.

–   Nu puteam, eram legat de un cuvânt de onoare. Pe lumea asta nimic nu mai valoarează ceva dacă îţi încalci cuvântul. Să ştii asta. Dar am fost mereu prezent, asta mi se permisese.

–   Ştiu. Dumneata ai fost bărbatul voinic care se interesa de notele mele la şcoală, de rezultatele examenelor mele la facultate.

          –   Mă bucur că ai înţeles.

Şi pe urmă n-au mai deschis acest subiect niciodată. Nici nu s-au mai văzut. Unchiul meu, pe care îl chema Constantin Bălăceanu nici n-a mai trecut vreodată prin Cluj. A aflat de naşterea mea şi de moartea mamei mele târziu.

Mai înainte, soţia lui îi dăruise o pereche de gemeni. Nici unul n-a dorit să urmeze cariera tatălui, s-au făcut matematicieni amândoi. Au lucrat multă vreme ca profesori, dar mintea le stătea la fel şi fel de descoperiri. Îşi trimiteau problemele pe care le imaginau unor reviste de matematică din străinătate. Într-o zi au primit acasă un abonament la acea revistă. Aproape tot ce trimiseseră ei se găsea publicat acolo. Nimeni nu i-a întrebat vreodată cum se face că primesc o revistă din străinătate, probabil zecile de pagini de cifre şi ecuaţii îi plictiseau pe controlorii de la securitate, care nu vedeau în asta ceva periculos. Au fost invitaţi amândoi la un simpozion la Geneva. Unchiul meu n-a înţeles niciodată cum de fuseseră lăsaţi să participe. Nu s-au mai întors, iar acum predau matematica la Harvard. Amândoi. Mama lor a fost distrusă când a aflat că nu se mai întorc. A plâns zi de zi, luni în şir, nu mai mânca, nu mai reuşea să doarmă, orice ar fi făcut nu reuşea să-i scoată din cap ideea că n-o să-i mai vadă până la moarte. Aşa a fost. S-a îmbolnăvit şi a murit în scurt timp. Dinainte de revoluţie trăieşte singur. Fiii lui au revenit în ţară de mai multe ori în ultimii ani. Niciodată nu le-a spus de ce a pierit mama lor. Povara asta o va duce cu el în mormânt.

S-a obişnuit cu singurătatea. Citeşte mult, scrie uneori articole pentru reviste de specialitate, o dată pe săptămână se întâlneşte cu puţinii colegi care mai sunt în viaţă. Tot o dată pe săptămână predă un curs de drept civil la o universitate particulară. Nu o face pentru bani, deşi nu-i strică atunci când îi primeşte, ci pentru că speră să găsească printre studenţii aceia unul care să semene studentului care fusese el odinioară. Aceluia vrea să-i lase după moarte biblioteca lui de cărţi de drept. Nu l-a găsit încă. E posibil să nu fi fost el foarte atent. Dar e posibil şi ca generaţia nouă de tineri să gândească altfel. Nu-i condamnă, mai de grabă el a rămas prins într-o educaţie prea veche.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

În imagine, „Portret de bărbat cu pipă” de Ion Oratie (sursa foto: e-galerie.ro)