Orbi în tranziţie – 15

Popeye – Cum apare Ligia

În vara acelui an, la un vernisaj al unui prieten pictor, am revăzut-o pe Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru. Era atâta lume acolo că mă sufocam, abia aşteptam să se încheie discursurile şi să plec, tablourile oricum le văzusem înainte. N-am reuşit. M-am simţit tras de mânecă. M-am întors. Era să scot un strigăt, dar femeia din spatele meu a dus un deget la buze, făcându-mi semn să tac. Eram uluit. Într-o clipă am dat înapoi câţiva ani, nici nu mai ştiu câţi. M-am revăzut tânăr şi buimac, în oraşul meu mereu cu miros de benzină, cu Moş Nibi, cu ţinuta lui impecabilă lângă mine, vorbindu-mi despre o lume ce mi se părea incredibilă. Şi de nepoata lui subţire şi diafană, Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru, care dispăruse fără o vorbă după înmormântarea unchiului ei. Un an întreg cred că o căutasem şi mă gândisem la ea. Mi se părea că fusese un vis, că mă îndrăgostisem de un vis. Pe urmă uitasem totul. Sau poate nu mai voiam să mă gândesc.

Era acum lângă mine, uşor schimbată, altfel pieptănată, cu părul mai scurt, dar tot negru, cu câteva riduri în jurul ochilor care sclipeau la fel ca pe vremuri. Ochii m-au făcut s-o recunosc.

Nu mai ştiu ce a fost la vernisajul acela, nici cât am mai rămas, oricum mai mult decât îmi propusesem, pentru că mă rugase s-o aştept. Era cu o echipă de filmare care mai avea încă de lucru. Am aşteptat-o şi am plecat împreună. Habar n-am ce am vorbit în acea seară. Toate se amestecau în capul meu, aş fi vrut s-o întreb unde dispăruse atâţia ani, ce face, cum de ne-am întâlnit acolo şi alte bazaconii dintr-astea. Dar nu scoteam o vorbă, de parcă uitasem să vorbesc. Am tăcut multă vreme amândoi. Până când ea n-a mai rezistat şi mi-a spus:

– Mă bucur enorm că te văd!

Ce poţi răspunde unor asemenea vorbe? Am lăsat-o să continue. Târziu a adăugat:

– Dacă nu vrei să mă mai vezi, nu-i nici o problemă.

Atunci mi s-au descleştat fălcile:

– Cum să nu vreau! Doar că sunt uluit şi emoţionat că te revăd după atâta vreme.

– Mă bucur să aud asta, a spus. Înseamnă că o să ne mai vedem. Eu ştiu totul despre tine. Te citesc de câţiva ani. Te-am revăzut prima oară la televizor, la mineriadă. Dar abia după multă vreme am aflat ce faci. N-am avut curaj să sun niciodată la redacţia voastră. Ţi-am vorbit în toţi anii aceştia, într-un fel. Îţi scriam scrisori, niciodată trimise.

Nu ştiam ce să răspund. Nu-mi găseam vorbele. N-am reuşit să-i spun decât că nu mai lucrez la ziar, am trecut în televiziune, s-a bucurat, dar pe urmă nu mai ştiam ce să-i spun. Tot ea m-a scos din impas:

– Te înţeleg că eşti surprins. În locul tău m-aş purta la fel, probabil. Uite numărul meu de telefon. Dacă ai chef şi când ai chef, sună-mă. Poate ne vedem.

Am sunat-o după câteva zile. Am vorbit enorm la telefon, ziua şi seara târziu, mai cu seamă. Uneori n-o găseam acasă. Îmi spunea că umblă cu filmări prin ţară. Sau se întoarce foarte târziu. Nu înţelegeam ce fel de muncă e asta. Mi-a explicat că e producătoare de filme şi clipuri publicitare. Abia începusem să aflu ce-i acela un producător, mi se părea o meserie foarte dificilă. Mi-a explicat ce anume face ea, dar n-am reţinut mai nimic, doar că e ceva care fie îţi ia toată ziua şi noaptea că ajungi să cazi de oboseală, fie ai mari pauze în care aştepţi comenzi. Probabil era lumea în care eu abia intrasem.

Am dus-o în telefoane vreo lună, poate două. La un moment dat i-am spus că aş vrea s-o văd. M-a refuzat, nu putea. Mai târziu aveam să aflu că în perioada aceea era cât pe ce să se căsătorească, dar iubitul ei o înşelase în ultima clipă şi plecase cu alta. Sau ceva de genul ăsta. Nu era în stare să vadă pe nimeni.

Apoi, într-o zi m-a sunat ea. Ceva era schimbat în vocea ei. Am rugat-o să ne vedem. Ne-am întâlnit la o cafenea. Ne-am întâlnit câteva săptămâni la rând, o dată sau de două ori pe săptămână. Discutam despre tot felul de lucruri, dar niciodată despre ce făcuse, cu ani în urmă, când dispăruse pe neaşteptate. Simţeam că e ceva prea dureros, n-am insistat.

– O să-ţi spun eu când o să fiu pregătită.

Nu-mi vorbea nici despre viaţa ei de acum. Mi se părea că ascunde ceva, dar nu poţi obliga omul să-ţi spună ce nu simte nevoia să-ţi spună. N-am mai pus nici o întrebare, când am văzut că evită subiectul. Nici mie nu mi-ar fi plăcut să mă piseze cineva cu ce nu vreau să le scot la lumină.

Ne plimbam pe străzi pe care nu mai fusesem. Într-o seară mi-a spus:

– Aici, în blocul acesta locuiesc. Vrei să urci?

N-am urcat. Am stat de vorbă în faţa blocului, apoi în hol. Am mângâiat-o cum aş fi vrut s-o fac cu ani în urmă. Am sărutat-o cum aş fi vrut s-o fac cu ani în urmă. Mă cuprinsese o fericire pe care nu ştiam cum s-o pun în cuvinte. Apoi am plecat. A fost surprinsă că plec. N-o doream? Nu-i puteam spune că trebuie mai întâi să mă obişnuiesc cu ea.

A doua zi sau a treia zi am vrut să fac dragoste cu ea. Eram crispat. Simţeam că şi ea e crispată. N-am mai făcut-o. M-a apucat brusc o tristeţe cumplită, ceva nu era în ordine nici cu mine, nici cu ea, începuse, nu ştiu cum naiba, greşit.

Şi n-am mai văzut-o câteva săptămâni.

(Din volumul „Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Foto de pe a1.ro