Orbi în tranziţie – 13

Popeye – Cu ai noştri sau cu ăilalţi

M-am afundat în muncă. Am ajuns aproape să conduc ziarul. Muncă până peste cap. Îmi plăcea. Este criminal să conduci, n-aş mai face-o niciodată. Să faci faţă presiunilor de tot felul, să te strecori printre invidii, să fii în stare să te uiţi în ochii omului pe care îl dai afară pentru că e incapabil, dar de care ţi se rupe inima, pentru că ştii că are acasă o familie pe care trebuie s-o hrănească. O junglă. Trebuie să fii animal de pradă ca să rezişti. Nu mă simţeam animal de pradă, trebuia să învăţ. Am învăţat. Într-o bună zi m-am plictisit de asta şi am cedat altcuiva postul. M-am simţit uşurat. Puteam să scriu din nou ce simţeam eu.

Am reînceput să umblu pe urma evenimentelor. Nu mă mulţumeam cu ce îmi aduceau alţii. Voiam să-i văd cu ochii mei pe cei despre care scriam eu sau colegii mei. După câţiva ani, reieşeam în lumea reală.

Dar pur şi simplu peste noapte nu mă mai mulţumea ce fac. Îmi plăcea la nebunie meseria, dar mi se părea că nu reuşesc să spun adevărul. Trebuia să plec de acolo. Oricare ziar sau revistă mi se păreau la fel de îngrădite. Neliniştea creştea în mine. Într-o bună zi am hotărât să pun capăt. Să trec în televiziune. Dar mai înainte l-am întâlnit pe Baronu.

Nu ştiu dacă-l mai ţineţi minte, dragilor. Cu ani în urmă, atât de mulţi că parc-ar fi un veac, eram nişte puştani care voiau să se distreze şi ne-am dus într-o vară la mare să cântăm în cenaclul Marelui Poet. Eu, Vladian, Baronu, soră-sa Anamaria şi mutul. Pe Baron îl chema Alexandru, dar pentru că ne împuiase capul cu tot felul de scorneli l-am poreclit baronul Münchhausen şi s-a supărat. Era destul să-i zicem Baronu şi se simţea flatat. Nu-l mai văzusem din vremea când ajunsesem faimos pentru că jucam în echipa de fotbal a oraşului. Ne întâlnisem ultima dată la o terasă, toţi patru, când a spus porcăria aia imensă despre Vladian. Soră-sa, Anamaria, se îndrăgostise de el, voiau să se căsătorească, dar taică-su nu era de acord, că-i strica, chipurile, dosarul, aşa că o ameninţase cu dezmoştenirea. Iar Baronu îi ţinea isonul. Atunci i-a spus lui Vladian că Anamaria n-ar fi de nasul lui de sărăntoc. Uluiţi am fost toţi trei. Nu-l credeam în stare de asemenea porcărie. Ne-am ridicat şi am plecat de la masă. Pe urmă, Anamaria m-a vizitat la spital şi mi-a spus că fuge de acasă cu Vladian. I-am dat toţi bănuţii pe care-i aveam strânşi din fotbal, să se descurce. Pe Vladian nu l-am mai văzut. Pe Anamaria am întâlnit-o la Paris. Mi-a spus că Vladian murise la revoluţie.

Când l-am revăzut pe Baronu, era mai să-mi sară inima din piept. Într-o clipită, toată adolescenţa noastră mi-a fulgerat prin faţă. Mai să-mi dea lacrimile. El m-a recunoscut, el a sărit la mine să mă îmbrăţişeze. Probabil nu mă schimbasem prea mult. El însă era altul. Mult mai rotofei, acum un bărbat în toată firea, voinic, masiv, numai muşchi, îmbrăcat într-un costum foarte elegant. Mirosea uşor a parfum. Mi se părea prea elegant şi prea sigur pe el pentru vârsta lui. Probabil avea motive temeinice.

A vrut să merg la el acasă, să mi-o prezinte şi pe nevastă-sa. L-am refuzat categoric. Oricând altădată, dar nu atunci. A insistat măcar să bem o bere, nu puteam da înapoi. M-a invitat în maşina lui luxoasă, un Audi de ultim tip, de care era foarte mândru, şi ne-am oprit la un restaurant în care nu mai fusesem vreodată. Nu de zgârcit, dar mi se părea aiurea să merg acolo şi să-mi las aproape un sfert din leafă doar să mănânc ceva ce plăteam de zece ori mai puţin în alt loc. Părea să fie de-al casei, roiau chelnerii în jurul lui. N-am vrut să mănânc nimic, nu mi-era foame, el şi-a comandat două feluri. Am băut bere, exact băutura pe care o uram pe vremea aventurii aceleia de la mare, cu ani în urmă, că mi se părea un veac.

Vorbea tot timpul, nu-l ştiusem atât de vorbăreţ. Voia să-mi spună tot ce făcuse, îl simţeam nerăbdător să mă copleşească cu isprăvile lui. L-am lăsat să se simtă bine. Nici nu prea eram atent la ce spune. Am reţinut doar că taică-su, care fusese mare mahăr la partid în regimul celălalt, era tot mare şi acum, deputat al partidului de guvernământ. Mi-am amintit că-i auzisem numele la nişte adunări, dar nu reuşeam atunci să-l iau de niciunde. Iar el, Baronu, era om de afaceri, import-export, curgeau banii cu nemiluita. Nu l-am întrebat cum a pus-o pe picioare, puteam să înţeleg şi singur din moment ce taică-su era unde era.

L-am lăsat să-mi toarne verzi şi uscate şi pe urmă m-am trezit vorbind.

• Baroane, te-ai mai văzut cu cineva?

A rămas cu furculiţa în aer câteva clipe, după care a strigat:

–   Cum mi-ai spus? Ştii că eşti singurul care-mi mai spune aşa? Dar zău că-mi place! Ce voiai să ştii?

• Ce mai face Anamaria?

–   Dracu ştie, n-am mai văzut-o de aproape zece ani. Cine ştie cine-o călăreşte prin cine ştie ce oraş.

• Vrei să spui că nu ţi-a dat nici un semn?
• Dacă-ţi spun!

Am rămas o vreme pe gânduri, până la urmă i-am spus.

–   Am văzut-o la vreo trei luni după revoluţie la Paris.

• Tu vorbeşti serios?
• De ce ţi-aş spune poveşti?

–     I-auzi, afurisita! S-a ajuns. Şi ce învârtea pe-acolo?

–     Nu ştiu, nu mi-a spus. Am crezut că ţi-a dat vreun semn.

–   Nici vorbă! Nu mai ştiu nimic de ea de când a fugit de-acasă. Nici de iubitul ăla al ei care zdrăngănea la chitară nu mai ştiu nimic.

• Iubitul ăla al ei era prietenul nostru.

–   Ştiu şi eu, dar recunoaşte că nu era de nasul soră-mii. Doar nu-mi porţi şi acuma pică pentru ce-am spus atunci, când ne-am despărţit. Babacu avea dreptate. Ai văzut-o cu el la Paris? Nu. Aşa că nu era nimic de capul lui.

• Vladian a murit.

Asta chiar că l-a surprins mai tare decât vestea că o văzusem pe soră-sa.

• Chiar vorbeşti serios?

–   A murit la revoluţie. A fost printre cei patruzeci duşi la crematoriu şi arşi.

• Şi tu crezi poveştile astea cu arşii la crematoriu?
• Aşa a fost.

–   Crezi ce vrei, bătrâne, mie mi-a spus babacu că asta-i o gogoriţă de-a ziariştilor, ca să înfierbânte lumea. Babacu ştie şi nu minte.

• Aşa a fost.

–   Dacă aşa a fost, să-i fie cenuşa uşoară! Morţii cu morţii şi viii cu viii. Şi chiar nu ştii ce învârtea soră-mea la Paris?

Mă întristasem cumplit, mi se părea berea şi mai amară.

A observat că nu mai eram cel dinainte cu câteva minute. A încercat s-o dreagă:

– Hai, bătrâne, nu mi-o lua în nume de rău. Te-a lovit la plex chestia cu ziariştii. Dar admite şi tu că apar atâtea bazaconii în ziarele astea, că, dacă le-ai crede, ar trebui să-ţi iei lumea în cap!

Era limpede că nu înţelege nimic. N-avea rost să-mi bat gura de pomană. Am schimbat subiectul şi s-a liniştit.

–   Tu cu care parte eşti? m-a întrebat pe neaşteptate.

• Cum adică cu care parte?

–   Să nu-mi spui că n-ai priceput. Eşti cu ai noştri sau cu ăilalţi. N-or să ajungă ăia la putere în veci. Ştiu asta tot de la babacu. O să fie implicat în campania electorală, a mai făcut-o şi data trecută. Dacă vrei să afli o droaie de chestii care-or să se facă sau să-l ajuţi, îţi las mobilul lui.

• Ce chestii? întrebam făcând pe naivul.

–   Nu pot să-ţi spun. Dar or să fie o droaie de chestii. Cum altfel să câştigi? Aşa a fost de când lumea, aşa e peste tot.

• Păi, m-ar interesa. Poate vorbim.
• Aşa mai vii de-acasă.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)