Orbi în tranziţie – 12

Popeye – Scrisori dosite

În primăvara următoare, Ianina a născut un băieţel. Băiat voiam, să-mi poarte numele toată viaţa. Eram fericit, dar nu ştiu dacă am arătat-o. Locuiam tot în garsoniera mea. După câteva luni ne-am dat seama că este foarte greu. Scriam de multe ori acasă, printre plânsete şi orăcăieli. N-am protestat, dar sunt convins că se vedea pe chipul meu că îmi este din ce în ce mai greu. Începuseră certurile. De comun acord, Ianina s-a întors la părinţii ei, cu o casă mult mai mare, până vom fi în stare să ne cumpărăm o altă locuinţă. Mă duceam acolo în fiecare sfârşit de săptămână. Asta a fost prima greşeală. Dar nu vedeam la vremea aceea o altă soluţie.

Cu timpul ne-am îndepărtat unul de celălalt. Poate nici nu ne iubisem îndestul. Sau eu cel puţin n-o iubisem îndestul. Mi-a reproşat o dată că cel mai mare grad de apropiere de ea a fost “îmi eşti tare dragă”. Avea dreptate, chiar dacă n-am recunoscut-o niciodată. Nu puteam spune unei femei care îmi devenise soţie că n-am iubit-o niciodată şi că n-o mai iubesc. Mă prefăceam. Iar ea îmi cerea totul, îmi cerea mai ales dovezi de iubire pe care nu le puteam da, pentru că nu existau în mine. A început să fie arţăgoasă, să mă suspecteze că nu-i spun tot ce fac, să-mi cotrobăie prin buzunare şi serviete. Nu mi-a plăcut niciodată să nu creadă cineva în ce spun şi să mă controleze. Puteam greşi cu ceva, dar se putea să-mi şi repar greşeala înainte ca ea să afle. Aşa gândeam. Dar ea voia să afle mai înainte.

Începea să mă agaseze. I-am spus-o, viaţa mea de familie şi viaţa mea socială şi profesională sunt două entităţi diferite, nu-mi place să le amestec. Ca două sertare ale aceluiaşi birou. N-a crezut că se poate şi n-a acceptat. Simţea că mă detaşez de ea. Avea fler şi a înţeles înaintea mea.

Am început să nu-i mai spun ce fac şi cum îmi trece timpul la muncă. Aveam enorm de lucru. Zona aceea devenea una interzisă, n-avea dreptul să intre în ea. Pare o absurditate ce spun, dar aşa gândeam. Iar ea insista să intre. Fisurile existente de la început au devenit crăpături şi prăpăstii. Nu mă mai interesa iubirea ei. N-o mai voiam. Nu eram în stare să-i spun asta. Simţeam că am obligaţii. Ştia că nu sunt capabil să-i spun. A început să mă urmărească. M-a agasat şi mai mult. Deveneam egoist. Deveneam rău. Atunci am dat frâu liber sentimentelor pentru o altă femeie, o colegă, Adina. Poate s-ar fi întâmplat oricum, nu ştiu. Dar în momentele acelea voiam altceva decât presiunile pe care mi le oferea Ianina. M-am aruncat cu ochii închişi în braţele celeilalte femei, cu ea chiar împărtăşeam ce se întâmpla în jur şi îmi era de ajuns să mă aprind. Probabil am iubit-o, nu ştiu, mă comportam în orice caz ca şi cum aş fi iubit-o cu ardoare. Toate frustrările mele se revărsau în iubirea pentru acea femeie. M-am lăsat purtat, fără să mă împotrivesc. Devenea pasiune. Mă simţeam liber. Iar Ianina a aflat.

I-am spus că sunt în stare să iubesc în acelaşi timp două femei. Pe fiecare în alt fel. A râs. N-avea nevoie de resturi, de jumătăţi de măsură, mi-a strigat, voia să aibă totul, să împartă totul cu mine. Îmi cerea să fac ce nu puteam face, atunci, în clipa aceea, fără să înţeleagă că nu sunt în stare, fără să aibă răbdare. A urmat un scandal cumplit. Până la bătaie, era ca o leoaică. Mă speriam de forţa ei, dar şi de lipsa ei de înţelegere. Probabil că pasiunea mea ar fi trecut repede, mai repede decât s-a şi întâmplat, de altfel, dacă n-ar fi reacţionat aşa. Dar din clipa aia am privit-o ca pe o străină. Ştiam cum mă urmăreşte, cum mă controlează, cum se străduie să aibă spioni peste tot, la serviciu, în blocul în care locuiam, cum vine în absenţa mea în garsonieră. Era firesc să aibă cheia garsonierei. Dar ea venea numai când ştia că nu apar eu şi-mi scotocea în lucruri. A dat peste fotografii, bilete, ciorne de scrisori de amor, fragmente de jurnal în care îmi declaram iubirea pentru Adina. Scrisorile plecaseră demult, nu aveam de ce să mai păstrez ciornele, le lăsasem special să le vadă, chiar uşor dosite, să fie convinsă că mă ascund. Exact aşa s-a întâmplat. A început să-mi ceară socoteală. Mă enerva cumplit. A venit într-o noapte la ora două, convinsă că amanta mea e în pat cu mine, a căutat în bucătărie, în baie, în dulap şi a plecat trântind uşa furioasă.

Am început să mă gândesc foarte serios cu cine mă legasem pe viaţă. Nu vedeam decât lucrurile întunecate, nu puteam să le văd pe celelalte, poate nici nu voiam să le văd. Îmi scria din când în când scrisori în care se explica, dar nici măcar nu mă lăsau rece, mă enervau. Urmăririle, cotrobăielile, suspiciunile, întemeiate sau nu, m-au făcut să trag linie şi să spun stop urmelor de sentimente care mai existau pentru ea. Eram din ce în ce mai pornit împotriva ei. I-am propus să divorţăm. Nici peste cadavrul meu! – a fost răspunsul ei. Iar dacă o faci împotriva voinţei mele, o să mă străduiesc să nu-ţi mai vezi băiatul niciodată! În clipa aceea cred că am urât-o. Mult mai târziu am înţeles-o, dar atunci inima mea era deja goală.

N-am mai deschis subiectul niciodată.

Am continuat să mă duc în fiecare sâmbătă şi duminică acolo, dar seara mă întorceam acasă la mine. Rămâneam acolo doar de trei ori pe an – de Crăciun, de Anul nou şi de Paşte. Îi dădeam câţi bani voia. Vorbeam de câte ori voia cu ea. Dar nu m-am mai atins de ea niciodată. Îmi devenea mereu mai indiferent ce-mi spune. Se dusese dracului toată căsnicia mea. Rămâneam legat de ea din prostie – pentru că nu m-am interesat niciodată, puteam afla uşor că legile se schimbaseră şi poţi divorţa fără probleme. Din teamă să nu pună în practică vreun plan diabolic să nu-mi mai văd băiatul. Din laşitate.

Aşa au trecut anii. Cu timpul îmi era indiferent ce face. Mă obişnuiam să fiu singur. Mă obişnuiam cu gândul că eşuasem din nou. Îmi sporeau resentimentele faţă de ea. Ajungeam încet-încet să n-o mai văd. N-am ştiut că începuse să vadă altfel lumea şi că se schimba. Ştiam doar că ea vrea să mă facă să o iubesc împotriva voinţei mele. Adică să-mi impună ceva. Totdeauna am fost un rebel, n-am suportat niciodată rigorile, constrângerile, limitele, m-am împotrivit şi dacă era posibil făceam întotdeauna pe dos. Probabil de aici mi se trage.

În toţi anii aceştia m-am culcat cu câteva femei al căror chip îl uitam când plecau din garsonieră. Mi se părea cumplit.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Imagine de pe libertatea.ro