Stelian ȚurleaStelian Țurlea
16.12.2015

Orbi în tranziţie – 11

Popeye – Adevărul care nu există

A doua zi am luat-o de la capăt. O parte dintre mineri se strânsese din nou în faţa guvernului, unii dormeau, alţii mâncau, cei mai mulţi discutau scenarii de luptă. Alte grupuri hălăduiau prin oraş. Unii erau înarmaţi cu bâte şi lanţuri. Dar erau calmi. Obosiţi. Mai venise un tren cu mineri. Printre mineri se amestecaseră şi grupuri de civili, înarmaţi şi ei cu bâte şi lanţuri. Clădirea guvernului era înconjurată de transportoare blindate, cu motoarele pornite. Cordoane de poliţişti şi jandarmi formau două lanţuri de protecţie. Nimeni nu părea să mai dorească să atace clădirea.

Pe bulevardul Magheru erau baricade din scaune metalice, asfaltul acoperit cu cioburi, pietre şi hârtii. Gazele lacrimogene încă nu se risipiseră. Mă usturau ochii cumplit. Nu era de stat. M-am întors spre Piaţa Victoriei, în faţa clădirii guvernului. Am ajuns când se auzea din nou vocea liderului lor, Miron Cosma: “Această clădire şi această ţară nu mai are guvern! Petre Roman a căzut! Revendicările au fost acceptate în unanimitate!” Nu-l credeam. A urmat un alt vorbitor, nu ştiu cine era, întâmpinat cu fluierături. Abia apucă să spună că preşedintele intenţionează să facă în perioada următoare o vizită în bazinele miniere ale ţării, inclusiv în Valea Jiului. Răspunsul a fost o ploaie de pietre aruncate spre clădirea guvernului. Un miner s-a urcat pe un transportor blindat şi agita un steag alb. Explozia unei petarde i-a făcut gestul inutil. Trupele din faţa palatului s-au retras imediat în interior, în timp ce minerii şi civilii escaladau blindatele. Forţa oarbă se dezlănţuise din nou. M-am speriat a doua oară, m-am dus la ziar şi am pus pe hârtie tot ce văzusem. Am aflat mai târziu de la alţii că minerii n-au mai rămas multă vreme în piaţa aceea, se împărţiseră între parlament şi Cotroceni, palatul prezidenţial. A treia zi acolo urma să mă duc.

N-am ajuns decât pe căi ocolite. O delegaţie condusă de Cosma discuta cu preşedintele, iar câteva sute de mineri, poate o mie, îl aşteptau înconjurând intrările palatului. N-au reuşit să intre şi erau şi mai îndârjiţi. Nu era posibil să te apropii. Toţi erau înconjuraţi, la rândul lor, la ceva distanţă, de scutieri şi jandarmi înarmaţi. Din când în când minerii forţau porţile palatului. Era groasă, nu glumă. Abia am ajuns în apropiere de fabrica Apaca. Dincoace de cordoanele de scutieri erau bucureşteni care aşteptau să vadă ce se întâmplă, unii care voiau să-l dea jos doar pe preşedinte, alţii care ţineau partea minerilor şi foarte mulţi gură-cască. În vreo două rânduri mulţimea asta a forţat cordoanele scutierilor, să treacă dincolo şi să se alăture minerilor. A fost respinsă de fiecare dată. S-au tras din nou grenade cu gaze lacrimogene. Mă sufocam de-a dreptul. De fiecare dată, mulţimea de civili scanda lozinci împotriva guvernului, se îndârjea şi avansa din nou. Atunci am auzit şi focuri de armă. La colţul străzii, lângă mine, a căzut un bărbat în vârstă. Din picior îi curgea sânge. Un altul avea un braţ ciuruit de zeci de bucăţi de plumb de mărimea bobului de mei. Alice. Trăseseră cu alice. Am înţeles de ce staţionau alături vreo două salvări. Oamenii i-au urcat repede în maşini şi i-au dus la spital. N-am aflat vreodată ce s-a întâmplat cu ei. Mulţimea s-a înfuriat cumplit şi s-a năpustit peste cordoanele de scutieri şi jandarmi. I-au împins mult înapoi. Aproape că au ajuns lângă minerii care strigau întruna şi ridicau braţele ca şi cum ar fi vrut să spună să li se alăture mai repede. Mişcarea asta de du-te –vino s-a petrecut de vreo două-trei ori. Apoi cordoanele de scutieri au primit întăriri, şi avansau pas cu pas. Pe cine prindeau, îl loveau cu sălbăticie cu bastoanele. Au avansat vreo două sute de metri. Apoi au reînceput să lanseze grenade lacrimogene. Abia mai vedeai prin fum. Au început să fugărească mulţimea care n-avea cu ce să se apere. Au dispersat-o în grupuri mici, pe care le anihilau snopindu-le în bătaie. Ceilalţi au dat înapoi şi au început să fugă. Din nou mi-a fost teamă. Am alergat înapoi, alături de alţii, pe Şoseaua Armata Poporului. Scutierii şi jandarmii fugeau după noi. Abia am scăpat de bastoanele lor, după multe sute de metri. M-a apucat disperarea. Din nou pe căi ocolite m-am întors la redacţie. Eram incapabil să scriu ceva. Am povestit totul unui coleg. L-am lăsat pe el să scrie ce văzusem eu, prima oară în viaţă. Mă simţeam complet neputincios. Mi-am amintit ce îmi spusese Anamaria cu mai mult de un an în urmă. Am aflat de la televizor că minerii se înţeleseseră cu preşedintele, că obţinuseră tot ce voiau, că guvernul căzuse, iar ei plecaseră încolonaţi spre casele lor. În urmă, totul părea devastat. Lumea nu se schimbase. Sau nu se schimbase cum credeam eu. M-am întors acasă seara târziu. M-am închis în baie şi am plâns. Nu ştiu de ce. Puţin din ce văzusem s-a regăsit în ziare a doua zi. La televiziune – mai nimic. Adevărul pe care îl căutam eu nu exista. Sau nu ştiam unde să-l caut. Atunci am simţit cum se sfâşie ceva în mine. N-aş putea spune ce anume. Dar atunci aş fi vrut să fi trăit în altă ţară. Niciodată de atunci nu i-am condamnat pe cei care au plecat definitiv, am fost doar trist că ne împuţinăm.

Mi se părea că eşuasem în meseria pe care începusem s-o iubesc. La scurt timp mi-am schimbat locul de muncă, m-am mutat la un alt ziar. Mi-am schimbat şi viaţa.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Imagine de pe camarasufletului.wordpress.com