Stelian ȚurleaStelian Țurlea
09.12.2015

Orbi în tranziţie – 10

Popeye – Vin minerii!

În haosul din jur, lucrurile păreau să se liniştească. Cineva trebuia să mai şi muncească, cineva trebuia să producă, cineva trebuia să conducă, nu te poţi ţine la nesfârşit de marşuri şi mitinguri. Lumea se împarte foarte clar. Aşa credeam. Dacă nu-mi plac cei de sus, or să vină cândva alegeri, că doar aşa au promis, şi n-o să mai vreau să aud de ei. Alţii să salte sus. Aşa s-a petrecut, dar ani mai târziu. În acel an însă, deşi învolburarea nu dispăruse, îmi era greu s-o percep. Mineriada din septembrie ‘91 m-a surprins şi mine, cum a surprins pe toată lumea. Nu-mi pasă de ce zic unii şi alţii sau ce a constatat comisia de anchetă a Parlamentului. Eu am fost sigur că cineva era în spatele minerilor şi-i dirija. Am fost printre ei şi am simţit asta. Nu cred că voi afla vreodată mai mult decât am văzut, dar n-o să-mi scoată nimeni din cap ideea asta.

Am fost aproape peste tot după ei, să am ce scrie, la guvern, pe marile bulevarde, la Cotroceni. În vreo două locuri mi-a fost foarte frică. Seara mai ales. Cât au umplut piaţa din faţa guvernului, ore în şir, stând pe jos şi vociferând, mă puteam strecura printre ei să-i aud cum vorbesc. Erau liniştiţi, oameni la locul lor, câţiva mi-au povestit despre viaţa grea pe care o duceau. Unul mai bătrâior spunea că are un flăcău care îmi seamănă şi vrea să se facă şi el tot ziarist. Nu ştiam ce să-i răspund, dar ortacii lui s-au bucurat pe dată, de parcă aş fi fost de-al lor, şi-i spuneau bătrânului, dă-i adresa, dă-i adresa, o să-şi scrie unul altuia. Şi mă băteau pe umăr cu simpatie. Unul singur mi-a zis printre dinţi:

  • Ai grijă ce scrii!

Dar când porneau în marş, nu mai era chip să te strecori printre ei, erau ca un zid impenetrabil, agitau bâtele de lemn şi cei care se încăpăţânau să stea prea aproape le-au cunoscut pe spinare sau în cap. Era să mi se întâmple şi mie.

Până să ajung acolo, îi urmărisem aproape pas cu pas, din clipa în care şi-au anunţat venirea. M-am dus la Gara Băneasa, să-i văd cum vin. Îi mai văzusem o dată cu ceva mai bine de un an în urmă. Pe drum spre gară am străbătut câteva artere mai mari. Oamenii nu ştiau ce să creadă. “Vin minerii!” şopteau de la unul la altul. Gospodinele fugeau spre casă cu sacoşele pline de gogoşari. O bătrânică m-a întrebat:

  • Cum mai ajung eu, maică, în garsoniera mea?

Pe bulevardul Magheru, privatizaţii trăgeau obloanele; o mai păţiseră o dată. Vânzătorii de ziare doseau pe unde apucau “o anumită parte a presei”. La magazinul Stefanel se strângea urgent marfa şi se lipeau pe geamuri afişe pe care scria “Renovare”.

Am oprit mai multe taxiuri. Când auzeau de Gara Băneasa, îmi trânteau uşa în nas:

  • Eşti smintit, băiete, vin minerii!

Pe unul l-am convins să mă ia.

– Te duc mai ocolite, până pe-aproape. Da’ io acolo nu mă bag. Am încasat-o de la ei şi data trecută.

În Gara Băneasa, mulţime de poliţişti şi jandarmi. Era puţin după miezul zilei. Au sosit două trenuri. Pe vagoane era scris cu cretă: “Minerii Văii Jiului vor consens naţional”, “Jos Iliescu şi Roman”, “Fraţii voştri – minerii”, “Valea Jiului – grevă generală”. Au coborât liniştiţi din vagoane. Nu simţeam nici o tensiune. Liderul lor, Miron Cosma, a cerut poliţiei să nu permită nimănui să pătrundă în grupul de mineri. Orice încercare a ziariştilor a fost oprită. Flancaţi de poliţişti, minerii au pornit spre Piaţa Victoriei. Aveau în faţă un steag tricolor, cu gaură la mijloc, ca la revoluţie. Erau cam două mii, murdari, obosiţi, asudaţi în pufoaicele de lucru şi în cizmele de cauciuc. Pe tot traseul au scandat lozinci, altele decât cele cu care se deplasaseră în anul dinainte la Bucureşti: “Aţi minţit poporul, cu televizorul!”, “ Jos comuniştii!”, “Hoţii!”

După vreo trei sferturi de oră au ajuns în faţa guvernului, în Piaţa Victoriei, scandând: “Iliescu şi Roman, vrem să intre-n subteran!”, “Mincinoşii!”, “Jos Iliescu!” Clădirea guvernului era înconjurată de două rânduri de poliţişti. Ofiţerii aveau pistolete, soldaţii – bastoane de cauciuc. Minerii s-au aşezat pe asfalt. Li se alăturaseră câteva sute de persoane.

Erau dezamăgiţi că preşedintele nu-i onorează şi de data acesta cu un discurs de primire. Fierbeau, simţeam că n-o să ţină mult liniştea. Nu trebuia să plec de acolo.

Cosma striga într-o portavoce:

–   Solicit guvernului României şi primului ministru în special, să se deplaseze aici să stea de vorbă cu noi.

Lumea huiduia şi scanda:

– Să iasă hoţul afară!

Au cerut apă şi ţigări. Poliţia le-a adus de îndată tot ce ceruseră. După ce şi-au potolit setea, minerii erau mai slobozi la gură.

  • Să ne aducă mâncare şi băutură, ca anul trecut!

–   Am făcut 12 ore pe drum, ne-au oprit. Da’ atuncea, în ’90, au apărut şi elicopterele.

  • Noi i-am pus, noi îi dăm jos!
  • Ori noi, ori ei!

Un miner mai tânăr, cu faţa schimonosită de un zâmbet strâmb, îmi strigă:

–   Voi ce vă holbaţi aşa? De ce nu veniţi în Vale, să ne vedeţi cu apa până la genunchi, să mâncaţi pită neagră?! Acolo dăm interviuri, sâmbăta şi duminica. Hai, marş, aduceţi-ne apă!

Nici un ziarist nu avea voie la robinetele guvernului. I-am spus asta şi s-a înfuriat. L-a liniştit unul de lângă el:

  • Lasă-i, îşi câştigă şi ei pâinea.

Apoi s-a întors către mine:

–   Am patru copii de şcoală şi iau în mână 8000 de lei pe lună. Roman zice că iau 35000. De la dracu’ . Şi tot într-o minciună o ţin! Da’i gata pita lor!

Nimeni din guvern nu răspundea solicitărilor. Maşinile de intervenţie aduceau în continuare soldaţi pe străzile lăturalnice.

Mă bătuse soarele în cap toată ziua, se făcuse o zi atât de însorită, că parcă era vară. Nu aveam informaţii prea multe, nici n-aveam mare lucru de scris, poate colegii mei de prin alte locuri să fi fost mai norocoşi. Nici în piaţă nu eram singur. Simţeam cum se va sfârşi ziua în aşteptare. Masa de mineri care umpluse piaţa când se aşeza pe caldarâm, când se ridica, începea să-şi piardă răbdarea, dinăuntru nu sosea nici o veste.

La un moment dat au început să împingă în cordonul de poliţişti cu căştile pe cap. Ăştia s-au împotrivit şi i-au împins înapoi. Auzeam de departe:

  • Dă-te mă la o parte, nu mă sili să te lovesc!
  • Ce, mă, voi cu minerii v-aţi găsit?

Atunci s-a stricat totul. Primul şir s-a împiedicat de rândul din spate, cel de-al doilea de rândul din spatele lui, au început să vocifereze, nu înţelegeau ce se întâmplă, îşi dădeau cu presupusul, a fost suficient să se sperie unul şi să strige:

  • Ne omoară, fraţilor!

În clipa următoare au început nebunia, îmbrâncelile, luptele, s-au ridicat bâtele. Jandarmii aduşi cu camioanele pe străzile lăturalnice s-au aşezat în dispozitiv, au fost trase primele petarde cu gaze lacrimogene. Asta i-a înfuriat pe mineri. Civilii de pe margine huiduiau şi-i incitau:

–   Nu vă lăsaţi, treceţi peste ei, ăştia ne-au bătut în ’90, îmbrăcaţi în hainele voastre!

După un sfert de oră au apărut scutierii.

Undeva la o fereastră de la primul etaj al clădirii guvernului, cineva se juca cu draperia: apărea, se uita, dispărea. Jocul a fost observat de mineri care, crezând că e primul ministru, s-au pornit pe huiduieli. Persoana de la etaj îşi continua jocul. Aţâţaţi, un grup de mineri a pornit spre intrare. Scutierii i-au respins. Atunci a explodat prima grenadă lacrimogenă. Până atunci fusese linişte. Acum se dezlănţuise asediul. Minerii le-au cerut scutierilor de lângă clădire să se retragă. Crezând că vor calma spiritele, scutierii au dat înapoi. În timpul retragerii, fiecare a încasat lovituri de pumni, bâte, lanţuri şi furtunuri. Dar minerii au spart geamurile, au dat foc unui generator electric. Manifestanţii au luat în stăpânire maşinile din zonă, le goleau de benzină, o puneau în sticlele folosite până atunci pentru apă. Băgau în ele cârpe şi le dădeau foc, le aruncau pe geamurile parterului, în interior a luat foc. Din clădire s-a ripostat cu lacrimogene, petarde şi jeturi de apă. Tirul s-a înteţit. Senzaţia provocată de gaze e îngrozitoare. Plângi şi te sufoci. Batista pusă pe faţă nu serveşte la nimic.

Nu ştiu cum, minerii s-au motorizat. Cu o basculantă luată de prin şantierele alăturate, încercau să smulgă grilajele de la parterul clădirii. N-au reuşit şi asta i-a îndârjit şi mai mult. Unii au dus o gheretă de pază până sub geamurile primului etaj, s-au urcat pe ea, au spart geamul, gata să pătrundă în interior. Jandarmii i-au oprit cu scuturile. La doi paşi, în capătul străzii Paris, un grup de mineri parlamenta cu poliţia. Un ofiţer superior, în civil, costum la patru ace şi cravată de mătase, încerca să-i convingă să renunţe la asediu. Nimeni nu-l lua în seamă. În piaţă ploua cu grenade, abia puteam respira, gazul îmi irita ochii şi plămânii. M-am dat înapoi în zadar. Nu mai vedeam bine de fum şi de lacrimi. Lumea începuse să fugă, alungată de scutieri. Aproape de mine, un manifestant ieşit în calea scutierilor să arunce cu pietre a fost doborât la pământ. L-au lovit până n-a mai mişcat. Un altul a primit un jet de gaz paralizant în faţă. Abia am scăpat cu fuga, împreună cu alţi colegi.

Manifestanţii s-au retras spre bulevardul Magheru. Pe străzi lăturalnice le-am luat urma. Trebuia să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Începuse un fel de joc, ca o leapşă. Poliţia pornise după manifestanţi, până aproape de Piaţa Universităţii. A fost respinsă dincolo de Piaţa Romană, o bună bucată de drum. A fost atacată o circă de poliţie, s-au spart geamurile unor magazine. Câteva tonete de ziare au fost distruse şi ridicate ca obstacole în calea poliţiştilor. În Piaţa Romană se dădeau adevărate lupte. Mineri şi bucureşteni deopotrivă aruncau cu pietre asupra camioanelor blindate. Gazele lacrimogene te sufocau. Nu mai puteam sta. M-am dus spre Piaţa Universităţii. Doi scutieri fuseseră luaţi prizonieri şi bătuţi groaznic. Unul voia să le spargă capul cu o rangă. Altul zbiera după o funie, să-i spânzure. Minerii i-au dus la păstrare, într-un loc numai de ei ştiut. Marfă de schimb. Poliţia a apărut apoi din mai multe direcţii. Vântul purta gazul lacrimogen de colo-colo. Se înnoptase de mult şi se făcuse frig. Abia acum începeam să-l simt. Am coborât în pasajul Universităţii să iau metroul. Era devastat. Am ieşit din nou la suprafaţă. Minerii aprinseseră focuri să se încălzească. Poliţiştii dispăruseră. Mi să părea că mai trăisem asta o dată, a început să mi se facă frică. Era prea multă linişte. Ca şi altădată, puteam fi împuşcat de oriunde. M-am temut pentru viaţa mea. Prima oară. Dar aveam să mai văd o ciocnire între mineri şi scutieri, nu erau nici cincizeci de metri între ei, doar o perdea de fum. Soldaţii aveau căşti şi scuturi în care băteau. Zgomotul te înfiora. Dar mulţimea a năvălit peste ei, i-a obligat să se retragă. Unul a căzut şi n-a reuşit să se ridice destul de repede. Faţa i-a dispărut sub un val de sânge. Un grup încerca să-l protejeze, doi civili îl purtau de umeri şi-l târau cu picioarele pe asfalt. Un miner s-a aruncat spre ei cu o rangă. Abia au reuşit să-l oprească. Minerul izbucni neputincios:

–   Omorâţi-l! Dumnezeii mă-sii de jigodie!

Nu mai suportam. Pe străzile paralele m-am întors acasă. Ianina mă aştepta înnebunită de teamă, ştia că fusesem în miezul vulcanului. A văzut totul pe faţa mea. Nu i-am povestit nimic, nu puteam. Chiar şi acum mă tem că n-am fost în stare să spun limpede ce se petrecuse. Am stat o oră sub duş, să mi se limpezească ochii. Am adormit buştean.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Imagine de pe curentul.ro