Ligia –
În mansardă, în camera mea
Iubitul meu, te-am văzut la televizor. Era o învălmăşeală de trupuri, mineri, soldaţi, oameni obişnuiţi, bărbaţi şi femei, se auzeau strigăte, ţipete, urlete, comenzi, un vacarm care-mi încreţea pielea pe mine de spaimă, o clipă cred că am închis ochii să nu mai văd, Doamne, îmi ziceam, atât de jos am căzut? şi când am privit din nou, nu puteam să nu mă uit, mă atrăgeau imaginile acelea ca un magnet, te-am zărit în învălmăşeală. Sunt sigură de asta. Au trecut, cred, cinci ani, nu ştiu cum, eu n-am numărat decât zilele, am pierdut şirul când numărasem o mie, dar nu ţi-am uitat nici figura, nici glasul, nici vorbele, nici disperarea cu care îmi vorbeai atunci când erai singurul meu sprijin. Nu erai schimbat deloc, doar chipul părea uşor mai aspru, dar se poate să fi fost încordarea cu care te zbăteai în grămada aceea de trupuri. Apoi nu te-am mai zărit. M-am uitat la următorul telejurnal, a doua zi am cumpărat toate ziarele, trei seri la rând am aşteptat pironită în faţa televizorului doar-doar or să repete vreo imagine în jurnalele de ştiri. În zadar. Nu erai nicăieri, în nicio fotogramă, în nicio fotografie. Eram pe punctul să cred că fusese numai o închipuire de-a mea. Apoi am citit într-un săptămânal, într-o lungă înşiruire de semnături, numele tău. Am ştiut că nu fusese o iluzie şi că trăieşti. Am ştiut atunci că se apropie de sfârşit coşmarul meu. Am să-ţi scriu o lungă scrisoare, mă gândesc s-o încep chiar acum. Poate într-o zi o să aflu cum să dau de tine, să vin să te văd şi să fiu pregătită. Poate ai să mă ierţi pentru ce am făcut şi mă voi împăca şi eu în sfârşit cu mine însămi.
Am fugit. Când a murit unchiul meu Moş Nibi, am fugit. Nu ştiu de ce. Îmi era frică să rămân în casa plină de sufletul lui. Îmi era frică să rămân într-un oraş în care nu cunoşteam decât un tânăr căruia lumea îi zicea Popeye, nici măcar nu-mi spuseseşi cum te cheamă. Nu-ţi ştiam decât numele de familie, dar aşa am făcut legătura când am citit în ziar. Nu puteai fi decât tu. Eram înspăimântată după moartea lui Moş Nibi. N-am vorbit cu nimeni. După înmormântare m-am dus direct la gară, am luat un bilet şi-am urcat în primul tren spre Ardeal. Nu ştiam încotro să mă duc. N-aveam niciun ţel. Toată noaptea m-am întrebat ce-i cu mine. N-am găsit răspuns nici în zori, când am zărit gara din Cluj. Era, după trei zile de coşmar, singurul lucru care îmi amintea de ceva. Nu avusesem de gând să mă întorc acasă. Dar când am zărit ceva ce nu-mi era străin, parcă am simţit în sfârşit un fel de linişte şi am coborât.
Ningea uşor. O vreme mi-am ridicat faţa spre cer, fulgii mi se lipeau de chip şi se topeau şi se făceau lacrimi. M-a cuprins un dor de toate câte fuseseră până în urmă cu trei zile şi mi-a fost ruşine că am fugit. Asta făcusem – fugisem şi nici măcar nu ştiam unde şi de ce.
Am bătut toată ziua străzile, de parcă aş fi vrut să văd dacă se schimbase ceva. Nu se schimbase aproape nimic într-un an. Când oboseam, mă aşezam pe o bancă, fără să-mi pese de trecătorii zgribuliţi care se uitau nedumeriţi la mine. Nu-mi era frig deloc. Peste pulovărul negru ridicat până aproape de urechi aveam un palton vechi din stofă a cărui culoare se confunda cu cerul cenuşiu. Am zâmbit: uite ce sunt în stare să gândesc! Priveam cum se aşterne încet zăpada peste pământul îngheţat şi frunzele uscate de pe alei.
Aveam câteva parale în buzunare şi m-am oprit de câteva ori să beau un ceai cald. Nu-mi era foame deloc. Mi se părea că sunt un alt om. Era ca şi cum mă vedeam din afară cum merg, cum mă bucur că recunosc nişte case, străzi, parcuri. N-am întâlnit până pe înserat pe nimeni cunoscut, dar nu mi-am pus vreo întrebare. Când s-a făcut noapte, m-am dus încet spre casa mamei, fusese a bunicii, iar mai înainte a străbunicii, dar pe care se înstăpâniseră de multă vreme nişte unguri. N-am avut nimic cu ei niciodată, dar nu i-am înţeles. Am urcat la mansardă, în camera care fusese a mea. Nu m-a văzut nimeni. Nu m-am furişat, pur şi simplu nu m-a văzut nimeni, dormeau. M-am aşezat pe patul de campanie plin de praf şi pânze de păianjen şi am adormit şi eu.
Am dormit o zi sau două.
Când am ieşit din casă, era o după-amiază călduţă, zăpada se topise, plouase slab şi un curcubeu firav spinteca cerul. Mi-am zis că e un semn bun. Poate cu mine se rupe blestemul care se abătuse asupra străbunicii, bunicii şi mamei.
M-am plimbat prin curte şi atunci m-au văzut. Se uitau la mine ca la o arătare. Nu eram prea schimbată în comparaţie cu anul dinainte, când plecasem la unchiul meu, aşa că era uşor să mă recunoască. Nu se aşteptaseră să mă întorc. Multe minute n-au avut glas, nu ştiau ce să mă întrebe. Apoi s-a auzit din toate direcţiile deodată aceeaşi întrebare:
- De ce-ai venit?
Nu erau speriaţi, erau răi. Mă urau, în mod evident.
Atunci a început totul.
Am rostit primele vorbe care mi-au trecut cap:
- Am venit acasă.
Nu se aşteptau să le răspund sau poate n-au auzit. Continuau să se uite la mine ca la o arătare. În cele din urmă, fiul mai mare, care era cam de-o vârstă cu mine, a spus:
- Ştii bine că nu mai e casa ta!
M-a înfuriat teribil şi l-am înfruntat pe loc, nu ştiu cum am avut curajul, eram singură împotriva a cinci inşi, bărbaţi şi femei.
- A fost şi este casa mea!
Au amuţit, nu mi-au mai răspuns şi s-au retras în încăperile de la parter.
M-am aşezat pe iarba umedă, care nu mai fusese tunsă demult, şi am continuat să privesc curcubeul. Mă cuprinsese din nou liniştea cum n-aş fi în stare să spun în cuvinte, aşa cum se întâmplase când zărisem pe fereastra trenului clădirea gării. Nici n-am simţit când s-a apropiat de mine câinele cel fioros şi a început să mă amuşine. Fusesem mereu singura din toată curtea aceea pe care o lăsa să-l mângâie. Mi-am amintit cum arăta cu câţiva ani în urmă, când îl găsisem, un ghemotoc cenuşiu, aruncat pe un maidan din apropiere şi-l adusesem acasă. A crescut repede, s-a făcut rău şi nimeni nu mai avea curajul să intre în curtea noastră. Cred că de asta familia aceea de unguri nu l-a otrăvit, în fond îi păzea şi pe ei.
L-am strâns în braţe cât era de mare. Mirosea a ploaie şi a frunze veştede. În clipa aia am simţit că sunt din nou acasă şi m-a cuprins o mare bucurie.
- Hai să ne plimbăm, i-am spus, de parcă ar fi fost un om.
M-am ridicat şi am ieşit în stradă, cu câinele cât un lup după mine. I-am zărit o clipă pe ceilalţi cum se uitau în urma mea nedumeriţi. Nu înţelegeau ce-am de gând să fac.
Nici eu nu aveam habar.
Am mers la întâmplare, încet, cu dulăul alături. Abia de-am întâlnit câţiva oameni grăbiţi şi mă întrebam de ce. Nu era atât de frig încât toţi să fugă acasă. Probabil toată lumea era în faţa televizoarelor. Asta m-a bucurat, n-aveam chef să dau nas în nas cu nimeni. Dar exact asta s-a întâmplat.
(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)