Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 22
Abia începuse şcoala şi a venit o directivă care n-avea legătură cu meseria mea.
Erau atât de puţini profesori, că mă numiseră dirigintă la una dintre clase, deşi n-aveam pic de experienţă, oricum ştii matale mai multe decât cei de pe-aicea, spunea directorul, şi pentru ora de dirigenţie venise acea directivă, nimic scris, să stăm de vorbă cu copiii, să le spunem să-şi convingă părinţii să se înscrie în colectivă. Mi s-a părut o aiureală, mi-am văzut de ale mele, dar după o vreme, în cancelarie poposise un activist de la Brăila, ne întreba pe rând cu câţi copii am vorbit, cu niciunul, am mărturisit, s-a făcut roşu la faţă, striga, d-asta te-a ţinut partidul în şcoală, să nu-i urmezi politica, n-avea niciun rost să-l întreb cu ce drept mă tutuia, mi-au făcut semn colegii să tac, a trebuit să discut şi eu cu copiii, în clasa mea erau mai mult fete, mă aşezasem cu fundul pe o bancă şi le spusesem să se strângă roată în jurul meu, că aşa am eu de gând să facem orele de dirigenţie, au bătut din palme, discutam verzi şi uscate, îmi închipui că aşa se făcea la clacă, şi din vorbă în vorbă am ajuns şi la înscrierea în colectivă, toate fetele făcuseră ochii mari,
niciodată n-o să accepte taica, spunea una,
de ce, întrebam eu, poate că e bine,
adică să nu-i mai rămână nimic, ce-o să mâncăm, răspundea fata,
dar o să fie la fel, încercam eu s-o lămuresc, o să lucreze la fel, doar că,
aiurea, mă întrerupea o alta, ştiţi ce s-a întâmplat la Vadu Înalt,
nu ştiam, nu ştiam nici unde e Vadu Înalt, dacă înţelesesem bine numele,
nimic n-au primit, dar ştiţi ce-i aia nimic, ni-mi-cu-ţa, cu ce să trăiască,
mai e o chestie, intervenea altă fată, exact când mă gândeam dacă ce-mi spusese cea dinainte era o constatare sau o întrebare,
noi suntem acasă patru fete, a continuat ea, şi tata spune că o să ne mărităm şi noi odată, chiar dacă facem liceul, şi trebuie să ne dea zestre, că aşa e de când lumea, şi s-a gândit să fie măcar un hectar pentru fiecare, a cumpărat pământ de zece ani, şi-a luat de la gură, şi-acuma să-l dea pe degeaba, nu se poate,
nu-l dă pe degeaba, e tot al lui, doar că e în colectiv, încercam eu să desluşesc nişte fire pe care nu le înţelegeam bine,
da’ eu tot fără zestre rămân,
e ca şi cum ai pune hectarul acela la păstrare, să producă mai mult, am spus, nici eu nu credeam,
da’ de unde, exclama fata,
cum o să-i spun eu lu’ tata aşa ceva, întreba încă una, nu mă ia la poceală pe bună dreptate, vezi-ţi, fato, de şcoala ta, nu te ţin acolo să mi te faci propagandistă, n-o să ajungă copilu’ să-mi spună ce să fac,
chiar că avea dreptate, am dat să mai zic ceva şi mi-au căzut ochii pe cei cinci băieţi din clasă, şedeau timizi sau poate dezinteresaţi pe marginea cercului,
să auzim şi părerea băieţilor, am spus,
nu se îndemna niciunul să vorbească primul, i-am întrebat pe rând,
pe mine nu mă interesează pământul, plec de aici,
unde pleci, am întrebat,
mă duc în armată,
şi eu mă duc în armată, şi-a făcut curaj un al doilea, să lucrez orice, aici nu mai stau,
şi eu, a strigat altul,
eu rămân, a spus al patrulea, dar mi se pare toată tărăşenia o aiureală,
de ce, am vrut eu să ştiu,
tot or să obţină ce vor,
dar chiar atunci a sunat sfârşitul orei, din fericire, n-am apucat să-l întreb cine va obţine, ultimul nici nu şi-a mai spus părerea şi nu le-am mai vorbit altădată de intrarea în colectiv, activistul de la Brăila a revenit vreo săptămână, zi de zi,
aţi discutat cu elevii, tot întreba,
am discutat, îi spuneam,
aţi discutat cu elevii,
am discutat,
şi de ce nu se înscrie niciunul, întreba el,
ridicam din umeri, nu mai era treaba mea, rolul meu era să-i învăţ carte.
Între timp începuseră ploile, cea dintâi a fost cumplită, vârtejurile s-au iscat de la marginea satului, au cuprins totul, apoi s-a lăsat o burniţă din ce în ce mai groasă, după care s-au deşertat cerurile, nu vedeam pe fereastră nici şoseaua, la douăzeci de metri, a plouat zile în şir, pământul mustea de apă, noroiul trecea de glezne, nu răzbeai fără cizme de cauciuc care clefăiau ca un porc pofticios. Ploaia s-a oprit şi a luat-o de la capăt, săptămâni în şir. Şi pe urmă s-a lăsat frigul adevărat. Întâi a căzut bruma, iarba de pe marginea şanţurilor a îngheţat de ger, glodurile de noroi uscat trosneau sub tălpi, ciorile croncăneau sinistru agăţate pâlcuri în salcâmii înţepeniţi şi despuiaţi de frunze, ici-colo câte un fuior de fum albicios se ridica pe coşurile caselor, purtat de vânt peste sat. Nu era nicio imagine idilică, mă păcăleau că este aşa lecturile mele de liceu, în fapt era frig, urât, apăsător, deprimant şi nu puteam decât să mă gândesc la cât de scurtă o să fie etapa aceasta în viaţa mea până să ajung să mă înconjoare plozii nepoţilor, cum îmi stabilisem cu cinci ani în urmă.
