O vizită în alt secol sau Cum asiguri ordinea în Viena

Fă-ți patul și dormi! – 6

Toată lumea îmi spune la fel. Moș Nibi mă cheamă să stăm de vorbă și-mi spune că o să-mi placă. Nea Gicuță mă pune să alerg până-mi dau sufletul și-mi zice că o să-mi placă să fiu campion. Directorul ăl mare îmi garantează că o să ajung idolul stadioanelor și o să-mi placă la nebunie. La armată ne spuneau că ne vom aminti cu plăcere de militărie. La școală, la fel. Aiurea! Parcă toată lumea are un fix.

Ajungi să nu mai știi dacă ai și tu dreptul să gândești cu mintea proprie, fără să-și impună altul dorințele. Chiar și să pier, dar măcar să știu c-o fac pe limba mea și că nu m-a împins nimeni. Toanta, la lumânare, pare floare. Și unde-i stârvu, acolo se-adună ciorile. Societatea lu pește…

                                                          x

                                                      x       x

Nu mai știu dacă m-am dus la el pentru că mă tot chema sau pentru că era ceva care mă împingea într-acolo, atracția lecțiilor sale despre o istorie și oameni care zdrobeau bicisnicia timpului meu. Nici n-am intrat bine și parcă trecusem un hotar spre o altă lume, intrasem într-un timp trecut și împietrit, cum îl cunoscuseră moșii mei. Straniu de-a dreptul! Pentru că vedeam limpede că e un spațiu ca oriunde în blocul acela făcut în serie, două camere ca la bătrânii mei, mici încât să n-ai unde pune piciorul dacă mai vâri și mobilele standard vândute în rate.

Dar aici spațiul părea altul. Un scrin și o pendulă cât toate zilele în hol, iar în singura cameră în care am intrat, o măsuță ovală cu picioare curbate terminate cu capete de leu, un fel de dulap până la jumătatea peretelui și cât acesta de lung, toate înguste și dintr-un lemn de culoarea gutuii foarte coapte sau a mierii de tei. Pe o pianină de aceeași culoare, un vraf de partituri prăfuite. Desene îngălbenite, încadrate de rame subțiri și negre acopereau pereții. Poate să fi fost doar lumina ce strălucea în geamul tablourilor, amestecată cu câte o sclipire din negrul roților unei trăsuri sau roșul unei rochii, poate era doar mierea acelor mobile, oricum ceva misterios se deschidea brusc pentru mine, de parcă aș fi înlăturat o pânză de păianjen. M-a izbit un miros de vechi, de stofe și mobile din alt secol și pe urmă am deslușit o boare de parfum de gutuie, ca în toamnele petrecute cândva în casa distrusă acum a bunicilor.

Din clipa aia n-am mai fost eu însumi. Îmi era frică să ating lucrurile, să nu risipesc vraja. Îmi era frică să deschid gura, să nu spun vreo prostie care să răsune între pereții ce păreau mai înalți și mai depărtați decât în realitate. Îmi era ciudă că mă port ca un puști neumblat în lume, dar nici măcar ciuda asta nu mă făcea să mă țin vârtos pe picioare.

Moș Nibi îmbrăcase niște haine foarte largi, cămașa lui albă strălucea, încheiată sub pieile gâtului cu o lavalieră enormă, cum nu mai văzusem pe nimeni purtând. Era același bătrân arogant, dar și diferit de moșul care învârtea bastonul oprindu-te din drum. Mă intimida pur și simplu.

Mi-a zis să stau și am stat pe canapeaua de lemn, când privindu-l pe el, când desenele îngălbenite din altă lume. Se mișca încet, luând din dulap câte un singur lucru și așezându-l pe masă, refăcând drumul de multe ori, fără pic de grabă. Farfurii cu un desen albastru șerpuit subțire pe margini, tacâmuri argintate roase de vreme, pahare de mai multe mărimi aliniate ca la paradă. Urma să stăm față în față, ca la mesele împărătești. Doar eram un oaspete de preț, ce naiba! Un șervet  de rafie sub farfuria fiecăruia, în rest masa era goală. Cât aranja, vorbea fără încetare, sărind de la una la alta, ca de obicei.

Făceam eforturi să-l urmăresc, de parcă mi s-ar fi încețoșat creierii. Se oprea în fața câte unui desen, vezi asta? zicea, eram cu De Martonne, marele geograf de la Sorbona, pe cheiul Senei, și l-am găsit la unul din buchiniștii mișunând pe acolo, el a vrut să-l cumpere pentru că îi amintea de Vosgii în care își petrecuse nu știu ce iarnă, mie îmi amintea de pământurile mele și

i-am spus că el o să mai găsească o altă acuarelă la fel, cât e Franța de mare, pe când eu nu știu cât mai am până plec în extremitatea ailaltă a Europei, unde nici nu-i sigur că s-a sfârșit războiul și dă dracul și mai cad răpus; măcar să-mi bucur ultimele clipe cu acuarela. Ia-l, șantajistule, a râs. L-am luat. Mai târziu, de fiecare dată când venea în țară și trecea să mă vadă, îmi cerea să-i arăt Vosgii răpiți lui într-o clipă de slăbiciune. Era cu noi atunci și Simion Mândrescu, profesor plictisit de discuția noastră de juni, preocupat deja de drumul pe care aveam să-l facem împreună la Roma, în aprilie ’918, să-i întâlnim pe ofițerii români prizonieri la Cittaducale și să vedem ce are de gând comitetul Pro Romenia, condus de Maria Rygier, ce femeie, Dumnezeule! și de principele Prospero Colonna, primarul Romei. Atunci l-am cunoscut pe Orlando, care și-a dat acordul să formăm o legiune română în Italia din oamenii de la Cittaducale.

N-am înțeles niciodată de ce mă luase Mândrescu cu el, nu l-am întrebat și el n-a vorbit, era un om închis în sine, dar cred că știa de batalionul de aromâni pe care-l echipasem trimițându-l pe front să facă minuni de vitejie, și spera să repet ce făcusem. Nu spun că n-aș fi făcut-o din nou, mai aveam încă bani destui, dar nu-mi erau multe limpezi. Luptele se terminaseră în țară și nu înțelegeam să-i înarmez să se bată pe alți coclauri. Apoi întâlneam prima oară niște ardeleni sadea. Toți bărbații ăia strânși la Cittaducale și alții veniți la Congresul naționalităților oprimate din Austro-Ungaria mi se părea că au nevoie de un secol până să spună ce vor. Ani mulți după aceea tot nu m-am obișnuit cu felul lor molcom de a cumpăni cuvântul înainte să decidă ceva. Eram și grăbit să revin la Paris, să-mi încerc scrisul într-o gazetă pe care o scoteau de câteva luni Brătășanu și Fagure, militând pentru România Mare prin toate cercurile franțuzești. Îmi ajunsese la ureche un zvon că, după ce abandonase guvernul, Take Ionescu va veni la Paris și voiam să fiu acolo, să-l revăd.

Te plictisesc? Nici măcar n-ai de unde ști cine au fost oamenii ăștia.

Am dat din cap aprobator.

– Dacă nu știi, o să-ți spun eu cât de mari au fost. Ăștia au făcut Țara.

L-a oprit pendula din perete, care a bătut gros ceasurile două.

– Dar acum e timpul, a spus. Treci de partea cealaltă a mesei. A plecat spre bucătărie și l-am auzit repetând: e timpul, Ligia. S-a întors și s-a așezat pe scaunul din fața mea, țeapăn, cu lavaliera aceea imensă atârnând deasupra farfuriei.

Până să spun ceva, în încăpere a intrat o fată subțire, cu părul lung și negru, în mâini cu o tavă pe care a lăsat-o în mijlocul mesei. A înclinat ușor capul spre mine, în semn de salut, fără o vorbă, și i-am văzut ochii mari și adânci. Până să mă dezmeticesc, dispăruse.

Moș Nibi și-a luat puțin sufleu în farfurie. Nu te formaliza, mi-a spus, îndemnându-mă să fac la fel. Mi-am înghițit întrebările, nu era să-l supăr când veneam prima oară în casa lui.

Mesteca încet, urmărindu-mi gesturile, de parcă s-ar fi așteptat să-i sparg farfuria sau să-mi scobesc dinții cu furculița. N-au trecut două minute și începu să povestească exact din punctul în care se oprise. Parcă nu pe mine mă vedea, ci umbrele juneții lui. Lumina aceea ciudată, glasul și ținuta lui, fata care apăruse ca o umbră fără să spună o vorbă mi se păreau năluciri. Înghițeam cu noduri.

– Bătrânul a venit, într-adevăr, însoțit de vreo două sute de prieteni și cunoscuți, politicieni cu aceleași vederi, formând o legiune gata să sperie Parisul. Domnule Nibi, poți fi mândru de albanezii dumitale, mi-a strigat când m-a văzut. Unde i-ai găsit și cum de i-ai învățat să hărțuiască așa vrăjmașul? Soarta, domnule, i-am răspuns. Moșii lor i-au speriat mereu pe turci, li s-a dus faima. Dar nu sunt albanezi, sunt aromâni, deci neam de-al nostru, i-am zis. Ca și mine. Ești chiar atât de sigur că nu-s albanezi? Am schimbat vorba, întrebându-l ce are de gând să facă. Îl întâlnisem în casa unor prieteni prahoveni care-l sprijiniseră în partid. Nu m-am dus niciodată să-l văd în vila lui din strada Atena, nici măcar din curiozitate. Auzisem că intrarea, camera de așteptare, până și sufrageria erau mereu ticsite de lumea cea mai neașteptată, diplomați cunoscuți, senatori cu morgă, deputați lacomi, ariviști, bancheri, cămătari, ziariști, șantajiști, toată zgura politicianismului românesc. Ce să caute un machidon ca mine în gloata asta peste care tronau un frate complexat și vreo câțiva maeștri de ceremonii, înțepați și incomozi, inteligenți, dar pregătiți să-și sfâșie stăpânul îndată ce se va fi dus dintre vii? La ce-i servea că avea o minte strălucită, dacă, toate astea știindu-le, nu acționa? Își depășise vremurile și adversarii politici nu-i iertau asta.

Cel puțin așa vedeam eu lucrurile. Simțeam că-l vor urmări pretutindeni. I-am spus-o. A ridicat o sprânceană, mângâindu-și gânditor bărbia.

Crezi asta?

Venise la Paris cu gândul să fie parte la discuțiile de pace. Știa că-i va fi greu să obțină ce vrea. Nu credea însă că n-o să participe la ele și că luptele politice din țară se vor prelungi și acolo. Când i-am spus că așa se va întâmpla, nu m-a crezut. Spre deosebire de el, știam cu ce gânduri vine Ion I. C. Brătianu. Cât de ferm.

Dar nu știam ceva ce ar fi trebuit să mă pună și pe mine pe gânduri, dacă nu chiar să mi-l facă ușor antipatic, ceva ce aveam să aflu în câteva zile. Anume că pusese la cale, cu cehul Tomas Masaryk și cu sârbul Nikola Pasici, un aranjament strâns, căruia tot el i-a dat numele de Mica Înțelegere, și care va fi foarte util țării după câțiva ani. Oprindu-se la Belgrad, Brătianu aflase de înțelegere și nu-i putea ierta lui Take Ionescu că acceptase, pentru a încheia alianța, încă înaintea încheierii păcii, principiul împărțirii Banatului, ce fusese făgăduit integral României de Convenția secretă cu Aliații. Oricât de mare i-ar fi fost personalitatea, Take Ionescu nu avea dreptul să negocieze și mai ales să promită nimic, n-avea la vremea aceea  nicio funcție publică, nu era decât un simplu particular.

Pe bună dreptate era furios Brătianu, care sosea la Paris să negocieze Tratatul, după ce aflase de aranjamentele secrete. Bănuia că tot timpul i se va spune, cum s-a și întâmplat, de altfel, dacă dumneata ești atât de intransigent, vom discuta cu alții cu care se poate, cu Take Ionescu, de pildă. Brătianu nu era furios numai în nume personal. Dar nici orgoliul său nu l-am înțeles. În loc să-i ceară să se explice, să-l convingă de greșeală, pentru că, în fond, amândoi voiau binele țării și amândoi luptaseră ca nimeni alții pentru întregirea neamului, doar că le fuseseră altele mijloacele, a evitat să-l vadă și singurul lor contact din timpul Conferinței a fost un salut rece în pragul unei uși, când s-au întâlnit întâmplător.

Certurile astea intestine n-aveau cum să nu se afle și au făcut mult rău țării, oferind străinătății primul spectacol întristător al neînțelegerilor românești. Astea aveam să le pricep mai târziu, atunci, la sosirea sa la Paris, nu aveam decât o vagă bănuială, n-aș putea spune de ce, că pentru Take Ionescu Conferința avea să fie o pagină neagră.

Tot atunci mi-a spus că povestea aia cu Roma fusese o aiureală, am făcut bine că nu m-am băgat, în altă parte trebuie acționat, și că are el o misiune mai importantă pentru mine, despre care îmi va da semn la vremea cuvenită. Și chiar mi-a dat, după câteva luni, când m-a trimis la Viena, să discut discret și fără vâlvă, cu Iuliu Maniu. Șef al unui regiment de artilerie concentrat pe frontul austro-maghiar de la Piave, din Italia, Maniu dezertase în vara acelui an, guvernul fantomă înjghebat la Arad de Consiliul Național Român îl numise un fel de ministru al apărării și îl trimisese la Viena să-i reprezinte pe români.

Ce se întâmplase până am sosit eu mi-a istorisit un bucovinean pe nume Isopescu Grecu, care îi fusese și lui ghid în hățișul funcționărimii chezaro-crăiești și care asistase și la întâlnirea lui Maniu cu cei o sută de ofițeri români, când rostise discursul atât de nedrept acoperit de praf mai târziu “să înfruntăm furtuna”. Maniu a cerut să fie prezentat ministrului de război, generalul von Straeger-Steiner. Dumneata nu știi să te adresezi organelor superioare pe cale ierarhică? l-a întrebat un colonel pe nume Otto Müller. Mergi la comandantul diviziei militare, de acolo la regiment, de la regiment la divizie, la corp de armată și abia pe urmă ai să poți ajunge aici. Cine te crezi dumneata? Cine ești dumneata?

Sunt dezertor de pe front, i-ar fi răspuns, calm, Maniu.

Și nu crezi că poți fi arestat și împușcat pentru asta?

Nu, a răspuns Maniu, pentru că nu sunt un simplu locotenent al Majestății Sale, sunt reprezentantul poporului român!

Și chiar în clipele în care colonelul austriac își înghițea indignarea și nu știa ce să facă mai întâi, să cheme garda sau să-l dea pe ușă afară, a apărut prințul Jean de Liechtenstein, care îl știa pe Maniu mai demult, l-a salutat cu căldură și s-a întors spre colonel: Domnule, acesta este un fruntaș al națiunii române din Transilvania și îți recomand să îl introduci imediat la domnul ministru de război.

Maniu îi cere ministrului nici mai mult nici mai puțin decât o aripă din clădirea în formă de U a Ministerului de Război, pentru conducerea afacerilor militare românești. Uimit, ministrul a reușit să îngaime: Pe ce îți întemeiezi dumneata pretenția? Pe punctele lui Wilson, adoptate de poporul român, care vrea să-și organizeze propria armată. Ministrul l-a întrebat de unde va scoate ofițeri și soldați – și a primit răspuns; cât sprijin are – și a primit răspuns; pe cine contează dintre ofițerii cunoscuți – și iarăși a primit răspuns.

Se întâmpla ca, exact în vremea sosirii lui Maniu la Viena, viața orașului să fie mai nesigură ca oricând. Ideile revoluției bolșevice se răspândiseră și aici, dar nu era cum ați învățat voi în manualele de istorie comunistă, doar o luptă de clasă, ci jafuri, incendieri și anarhie care periclitau totul. Un regiment austriac bolșevizat jefuise periferia capitalei, poliția intimidată nu intervenise și pegra societății a devenit tot mai îndrăzneață. Poliția însăși, contaminată și ea, îndemna populația să jefuiască magazinele și casele. Furturilor, violurilor și tâlhăriilor n-avea cine să le facă față. Generalul von Steiner abia primise ultimul raport descurajant. A avut o sclipire, acceptându-i cererea lui Maniu, cu o condiție:

Crezi dumneata că ai putea asigura ordinea la Viena în timpul grevei polițiștilor?

Maniu, care vorbise până atunci pe un ton calm, alb, a răspuns cu curaj: Da, dacă pe lângă Ferdinandskaserne, unde sunt găzduiți ofițerii și soldații români, îmi dați și cazarma Împăratului Carol. Lucru pe care ministrul l-a acceptat fără nicio reticență, pentru că știa că singurele regimente necontaminate de bolșevism din întreg imperiul austro-ungar erau cele românești.

În două săptămâni, celor 5000 de soldați din regimentul 64 Orăștie, adus la Viena încă înaintea căderii monarhiei, pentru a menține ordinea, li s-au alăturat alți 55 000. Când am ajuns eu la Viena, mi s-a părut o nălucire: defilau pe străzi purtând uniforma armatei austriece, cu drapelul românesc și cântând “Deșteaptă-te, române!” Ca la 1848. Când l-am întâlnit, în sfârșit, pe Iuliu Maniu, să-i propun ca armata care a asigurat ordinea la Viena să fie trimisă la Alba Iulia, să pregătească Adunarea Unirii, hotărârea fusese deja luată. De data asta evenimentele mi-o luaseră înainte, dar jur că mă bucuram.

Nu-i așa că nu mă mai asculți?

Am tresărit.

– O s-o mai vezi, a continuat pe același ton, parcă ghicindu-mi gândurile. O să vină să strângă și să aducă felul doi. A ridicat puțin vocea, întorcând capul spre ușă: Ligia!

A intrat imediat, de parcă aștepta chemarea lui. A luat tava și farfuriile și a adus altele, tot fără o vorbă. Nu știu de ce n-am avut curajul să mă uit la ea. Simțeam că Moș Nibi stă cu ochii pe mine și m-am fâstâcit dintr-odată.

Cred că am roșit. Eram furios și aș fi dat orice s-o privesc, dar când am ridicat în sfârșit privirea din farfurie, nu mai era în încăpere.

Moșul mesteca încet și din când în când vorbea despre cum l-au înlăturat ăia pe Take Ionescu. Nu mă interesa nici cât negru sub unghie.

Din sticla din dreapta sa a turnat câțiva stropi de vin în două pahare, întinzându-mi unul. Celelalte nu știu de ce le mai adusese pe masă, doar să rămână goale. Când am gustat din vinul acela dulce și foarte parfumat m-am uitat în ochii lui albaștri, ușor înroșiți, ca plutind în ape. Semăna și nu semăna cu bunicul. Un desen de pe pereți aducea cu el. Părea că toate se scufundă ori se nasc din  apa tulbure a ochilor acelora. Toată lumea.

Am înțeles că nu-l mai ascultam de mult și că povestea acum despre ceva ce  se petrecuse în orașul nostru când abia mă născusem eu. Le știa pe toate, ca într-o vrajă. De parcă până și fata aceea, cu nume cu tot, s-ar fi ivit din aceeași putere în care se amestecau parfumul de gutui cu lumina mieroasă și tic-tacul bătrânesc al pendulei. Nu-l puteam surprinde cu nimic,  pentru că știa dinainte tot ce vreau să aflu de la el. Mă încăpățânam să nu-și dea seama și-mi țineam gura încleștată, în timp ce el continua să depene o poveste pe care simțea nevoia s-o spună știind prea bine că nimeni n-o mai ascultă.

Am așteptat în zadar, n-a mai apărut. Masa a strâns-o el. La plecare a scos o carte veche din bibliotecă și m-a rugat s-o citesc.

Am aruncat-o cu furie într-un sertar.

Moș Nibi nu-mi arătase pozele cu fotbaliștii știuți de el. Uituc al naibii.

Mi-am pus bascheții, treningul și-am pornit val-vârtej pe scări.

Nimic nu e mai de preț decât condiția fizică, repetă întruna nea Gicuță.

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)

În imagine: Iuliu Maniu ieşind de la Palatul Regal (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman); sursa foto: historia.ro