O replică de roman

Caz închis – 25

A fost o formalitate: judecătorul l-a eliberat pe Florin Vifor, care a ieşit din arestul poliţiei după o altă oră. Era nedumerit şi stânjenit de prezenţa Denisei. A fost atât de surprins când a văzut-o, că a uitat s-o îmbrăţişeze. Erau vreo două echipe de televiziune, cu camere de luat vederi, sigur nu veniseră pentru el, dar când au început să filmeze, pentru orice eventualitate, stânjeneala i-a sporit. I-a cerut Denisei să plece mai repede de-acolo.

• De ce-ai venit? a întrebat când nu-i mai auzea nimeni.

• Să te apăr.

• Mă apăr singur, nu ştii? Acum ce facem?

• Tu-mi spui. Dacă vrei să mă întorc la Sinaia, spune-mi acum.

• Nu. Hai acasă.

Era târziu. Ar fi vrut să meargă la priveghiul lui Emil Sorescu, la Ateneu, dar uşile se închiseseră de vreo două ore. Aflase în timpul zilei că Uniunea Scriitorilor preluase organizarea înmormântării, de care se ocupa celebra Casă Stoica (Cu ei vreau să discuţi, dac-o fi vreodată cazul, îi spusese Emil demult, într-un moment de melancolie, când îşi înmormântase un prieten. Sunt cei mai buni.). Se stabiliseră funeralii naţionale, a doua zi avea să fie dus la Cimitirul Bellu şi înmormântat pe una din aleile academicienilor. Lui, Florin Vifor, nu-i rămânea nimic de făcut, nici nu credea că se gândise vreodată cineva dintre oficiali la el. I se părea cumplit de nedrept.

• Să-ţi fac ceva de mâncare? întrebă Denisa.

• Nu, nu mi-e foame. Fă-ţi ţie.

• Nu mi-e foame nici mie.

Se aşezaseră pe canapea, dar Florin privea în gol.

• De ce te-au închis? întreabă într-un târziu Denisa. Ţi-au spus?

• Pentru că l-am văzut în seara morţii. Bănuiau că i-aş fi pus otravă în vin. Nici ei nu credeau ce spun! Le-am zis că aştepta pe cineva când am plecat eu. Procurorul turba că nu le spun cine, dar chiar nu ştiu. Cine ştie cine o fi venit!?

Îşi trece degetele prin barbă, în două zile i-au crescut ţepi mari şi negri. Denisa se gândeşte să-i spună să se bărbierească, dar îşi aminteşte de un obicei vechi, rudele sau apropiaţii mortului nu se bărbieresc trei zile, poate de asta nu s-a ras. Nu-i era rudă, dar cine ştie ce e în capul lui. Nu vrea s-o bruftuluiască din nou.

• Îmi frângi inima dacă taci întruna, îi spune.

• Şi ce să-ţi spun?

• Nimic, dacă n-ai nimic de spus.

• Nu vreau să mă cert.

• Nici eu nu vreau.

Florin se ridică, caută în bufet o sticlă de votcă, îşi toarnă un pahar mare, se reaşază pe canapea.

• Ştiu că nu vrei să bei, zice.

– Nu vreau, spune Denisa. O să stăm aşa toată noaptea, tu să bei şi eu să te privesc?

El ridică din umeri în timp ce soarbe cu zgomot.

• Ce te-a dat peste cap? îl întreabă.

I-ar spune „totul”, dar nici el nu ştie.

A intrat în casa lui Emil Sorescu săptămână de săptămână vreme de zece ani, acum trebuie s-o uite. Se gândea uneori că îi e rudă, „unchiul matale”, cum zicea Nicole. Învăţase multe de la el, se obişnuise cu arţagul lui, îi plăceau născocirile bătrânului, chiar şi tachinările. Toţi murim, dar îl credea nemuritor. Se imaginase uneori pe sine însuşi locuind în acea casă, Emil Sorescu nu-i propusese niciodată, doar îl accepta să doarmă acolo când întârziau prea mult la taclale. Dar el îşi spusese că bătrânul îl preţuieşte şi probabil îl trecuse pe o listă a posibililor moştenitori. Între alţii, desigur. Îi era suficient. N-au discutat niciodată despre asta. Nu crede s-o fi făcut. Dar se gândea că, în fond, bătrânul îi era dator, pentru tot ce păţise mama. Prea ştia multe despre mama, o cunoscuse, o urmărise, ştia mai multe chiar decât bunicii săi. N-avea nicio dovadă, dar poate ştia mai multe şi despre moartea ei. Poate i-o provocase. Nu direct, dar poate făcuse presiuni asupra ei. Erau vremuri cumplite, aşa îi spunea întotdeauna bunica, nu voia să vorbească mai mult şi de fiecare dată se uita speriată în toate părţile, de parcă s-ar fi temut să n-o fi ascultat cineva. Emil Sorescu nu voia să vorbească. O singură dată îl luase gura pe dinainte, dar s-a oprit brusc, toate rămăseseră suspendate. A încercat degeaba să-l provoace, se uita la el lung, privirile treceau dincolo de el, de parcă ar fi urmărit nişte năluci. Îl ura în acele momente, pentru puterea lui, pentru bogăţie, onoruri, darul de a se stăpâni şi mai ales pentru tot ce nu spunea. Era convins că ştia prea multe, care au îngheţat acum odată cu el.

Se obişnuise să-i ceară sfatul ori să se plângă de serviciul lui mizerabil. Detesta să fie ziarist, dar nu se vedea făcând altceva. Iar bătrânul îi spusese că trebuie să se maturizeze odată şi odată, să afle ce vrea de la viaţă, ce-i place să facă şi că nimic nu-l poate ajuta mai mult decât meseria pe care o avea, să privească, să analizeze, să cântărească, să decidă. Iar dacă tot nu poate afla ce vrea de la viaţă, să lase totul baltă şi să plece în vârf de munte, departe de lume şi să gândească. „Tu aşa ai făcut?” „Într-un fel aşa am făcut. Dar în cazul meu nu era nevoie, am ştiut de la început ce vreau.” „Nu te cred.” „Eşti liber!” Florin era convins că bătrânul nu mai voia să pună umărul, după ce-l pusese odată. Îl detesta şi pentru asta. Socotea că îi era dator. Gândea că, din moment ce ai început să îndrumi pe cineva, trebuie să-l îndrumi până mori. „Eşti ridicol! se răţoia bătrânul. Cum să gândeşti în felul ăsta? N-am nicio obligaţie faţă de nimeni! N-am vrut să am niciodată. N-am nicio obligaţie nici faţă de tine! Te-am ajutat pentru că te simpatizam şi îmi păreai handicapat de-a dreptul. N-oi fi vrând să te ţin în spate toată viaţa! Maturizează-te!”

• Unde eşti? îl înghionti Denisa. Mai sunt şi eu pe-aici!

• Mă gândeam la ce-am pierdut, răspunse într-un târziu.

• Ce-ai pierdut?

Nu vrea să spună nimic, dar îl ia gura pe dinainte:

• O casă, o rudă, un îndrumător, poate o moştenire.

• Vorbeşti serios? Spune-mi că nu vorbeşti serios!

• Nu-nţelegi…

• Ce nu-nţeleg? Tu chiar îţi doreai toate astea? Chiar îţi doreşti toate astea? Astea sunt importante pentru tine în viaţă?

• Sunt importante pentru orice om.

• Şi de ce n-ai spus niciodată până acum? De ce m-ai amăgit?

Pare revoltată. E revoltată. Furioasă.

• Cum te-am amăgit? îndrăzneşte el.

• Cu alte idealuri. Nu cu astea… nici măcar mic-burgheze.

• Vorbeşti ca Emil.

– Nu ţii minte că spuneam că semănăm? se repede Denisa. Sau oricum că sunt foarte diferită de tine? Dacă îi semăn şi tu ai ajuns să-l urăşti, treaba ta pentru ce anume, mă urăşti şi pe mine sau o să mă urăşti într-o bună zi când n-o să obţii ce-ţi doreşti…

• Ţi-am spus că n-am chef de ceartă.

– Nici eu. Sunt chiar foarte calmă după o zi pe drum, în ger. Şi după ore de aşteptat într-un sediu de poliţie care mă deprima. Şi după alt drum catastrofal spre casă ta, în care o clipă n-ai spus că te bucuri că mă vezi, sau că-ţi pare bine că sunt alături. Sunt atât de calmă, încât mă întreb ce surprize mă mai aşteaptă!

O priveşte lung. Îşi mai toarnă un pahar. Să-i răspundă?

• Tu chiar eşti dusă cu capul? Crezi că-mi stă mintea acum la giugiuleli?

• Nu fi mitocan!

E revoltată de-a binelea. Continuă, gâfâind:

– N-am venit pentru asta. Am venit să nu fii singur. Am venit să te sprijin. Am venit pentru că ţin la tine şi te iubesc. N-au nicio importanţă toate astea. Nu trebuie să mimezi că îţi este bine. Mă pot întoarce de unde am venit în orice moment. Cu cât o fac mai repede, cu atât mai bine. Nu vreau să-mi plâng în pumni după un bărbat care m-a părăsit.

• Cine a vorbit de părăsit?

• Nimeni. Nici nu e nevoie.

• Atunci de ce vrei ceartă cu tot dinadinsul?

– Nu vreau. Doar că nu pot să-ţi ascund şi nici nu cred că e bine să-ţi ascund furia din mine. M-a cuprins în sala aia de poliţie care şedea să cadă pe mine, pentru că te reţinuseră fără motiv. Împotriva sistemului. M-a cuprins pe drumul spre casă, când nu mi-ai spus o vorbă. Mi-am zis că ziua cât fuseseşi închis fusese prea traumatizantă, te înţelegeam şi furia era tot împotriva sistemului. Dar acum eşti acasă, într-un loc în care ar trebui să mă simt şi eu acasă şi nu mă simt. Pentru că tu te gândeşti la ce-ai pierdut, vreo influenţă sau vreo moştenire sau naiba ştie ce!

Gâfâia, vorbele i se încălecau, dar erau foarte clare:

– Acuma furia e îndreptată împotriva ta. Am crezut că facem un cuplu. Nu-l facem. Tu trăieşti în lumea ta egoistă în care aştepţi totul. Eu vreau să muncesc şi să lupt.

O priveşte lung, siderat.

• Eşti nebună! De discuţia asta îmi arde mie acum?

– Nici mie nu-mi arde. Ţi-am spus doar pentru că ai întrebat ce mă frământă. Asta mă frământă, ce-ai auzit.

• Şi de ce te îmbraci?

– Pentru că în următoarele minute o să plec. Emil Sorescu nu-mi era atât de apropiat încât să particip la înmormântarea de mâine. Dacă voi suferi că nu ştiu ce se întâmplă, o să mă uit la televizor, doar sunt funeralii naţionale. Şi o să fie puhoi de lume, n-o să observe nimeni absenţa mea. Noapte bună!

• Denisa, dacă pleci, pleci de tot!

S-a oprit în uşă, l-a privit lung, cu lacrimi în ochi, împungea aerul cu degetul, de parcă i-ar fi împuns lui pieptul.

• În ce roman ai citit replica asta? Da, plec de tot!

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)