Martorul – 11
De obicei nu-mi plac mirosurile oamenilor. Uit greu întâmplările rostuite în jurul mirosurilor, mai ales pe una dintre ele. Un bărbat înalt, cu fruntea gălbuie şi lată, despre care am aflat că e profesor, cu un nas uriaş întors ca un cioc de pasăre asupra gurii cu buze subţiri, o privire urmărind lucrurile de sus, cu o oarecare distanţă, un glas dogit mereu avântat, rostogolind cuvintele de parcă le-ar fi trecut printr-o apă învolburată. Aproape de centrul oraşului e o biserică vecină cu un mare liceu. În spaţiul dintre ele au zăcut mulţi ani două statui imense, din piatră, ale unor sfinţi care şezuseră înainte de război în faţa şcolii. De când le-am descoperit mi-a plăcut să pierd vremea lângă faldurile de piatră înverzită de muşchi, să mângâi nasul, ochii, bărbia, pletele de piatră zgrunțuroasă. Când apăreau copiii şcolii, mă ascundeam, apoi călăream din nou statuile. Când mi-a zis: ce faci aici, am tresărit, aha, a continuat el, nu eşti şi surd. Am dat din cap că nu. A rămas un timp tăcut, a dat să plece, apoi mi-a spus să-l urmez. Ne-am oprit în curtea unei case albe, cu gard de fier vopsit în verde. Am intrat. Nu era nimeni în şirul de încăperi care curgeau una într-alta. Mi-a arătat mai multe statui din piatră sau din pământ ars, mult mai mici decât cele de lângă liceu. M-am dus şi a doua zi, când mi-a vorbit mult, minunându-se, cu palmele împreunate, că aud atât de bine, dar nu reuşesc să scot un sunet. Mi-a spus că nu trebuie să fiu nefericit, pentru că toate se compensează în lumea asta. Că aş fi în câştig. Că aş fi un ales. Nu pricepeam nimic, în afara dorinţei lui să vin în continuare în acel muzeu. Aşa am aflat, într-o zi, când pleca grăbit, urmărit de la distanţă, de un grup de puşti cu ghiozdane în spate, care se schimonoseau cumplit, că e profesor. Mie puţin îmi păsa de nasul lui coroiat, de hainele mototolite, de pantofii scâlciaţi din care ieşeau călcâiele cu ciorapii găuriţi. Oricât de puţin înţelegeam din ce spunea, îl urmăream cu atenţie. M-a întrebat dacă ştiu semnele din cărţi. Mi-a zis că lumea e doldora de minunăţii ale naturii şi de altele făurite de oameni şi că aproape toate sunt închise în cărţi şi că, ştiind semnele, sunt salvat. Că îmi va istorisi o mare de lucruri despre oamenii care au făcut acele obiecte strânse în muzeu, dar că, mai înainte, va trebui să citesc. Mi-a dat o carte subţire, cu multe poze. Nu mi-a plăcut. I-am dus-o înapoi şi mi-a dat alte cărţi. O mulţime. Pe cele mai multe le-am citit. Îmi vorbea mereu despre ele. Într-o zi am început să înţeleg ce scriau cărţile. Continuau să-mi povestească, unele, istorii şi evenimente de care aflasem din relatările, jurnalele, ceasloavele adunate la schitul din munte de călugărul mort.În altă zi, profesorul m-a luat cu un autobuz aproape gol, scârţâind fără încetare şi am părăsit oraşul. Am trecut pe lângă un câmp de lucernă, în mijlocul căruia mai multe ţevi despicate aruncau pulbere fină de ploaie în toate părţile. Am ajuns lângă o bucată de zid înaltă, dintr-o biserică veche, deasupra unui morman de cărămizi vechi, mâncate de ierburi. Am trecut de o îngrăditură şi am ajuns lângă o groapă foarte mare, cu pereţii drepţi şi lustruiţi, pe fundul căreia umblau mai mulţi oameni săpând şi ştergând urme de ziduri vechi şi umede. Am coborât printre ei, în timp ce-i priveam înfricoşat de pe margine. Am rămas acolo în noaptea aceea, dormind într-un fel de colibă, pe un vraf de pături. Am rămas încă alte trei zile. Am spălat şi am şters atent, aşa cum mi-a spus, cioburi fără rost pentru mine. Am coborât în groapa cea mare şi am săpat pământul, dar m-am dovedit în vreun fel nepriceput, pentru că mi-a luat hârleţul, zvârlindu-l cât colo, dar nu mi-a zis nimic. Erau vreo patru sau cinci oameni acolo, între care unul cât mine, negricios şi cu părul plin totdeauna de pământ. S-a apucat să cureţe şi el cioburi, urmărind ce fac eu. La un timp mi-a zis nu aşa bă, aşchimodie, că-l spargi şi s-a aplecat să-mi ia din mână o urmă de oală. Atunci mi s-a făcut rău. M-a învăluit, o dată cu aplecarea lui, un miros de câine ud, mai greţos chiar decât duhoarea rafinăriilor, amestecat cu iz de hoit şi mâncare acrită la soare. Am dat drumul ciobului, am închis ochii şi mi-am ţinut respiraţia să nu leşin. Dar mirosul de câine ud nu se dezlipea de mine, nu-l mai puteam suporta. Am fugit, m-am pierdut în câmpul de lucernă, n-am vrut să mă mai întorc. De câte ori încercam să mă mai apropii de profesor, simţeam mirosul acela. N-avea nici o vină, dar se contopiseră.
„Bă, aschimodie, dormi uitându-te la femei?” îmi striga tipul cu umeri laţi a doua sau a treia oară. „Lasă visările şi ia paharul ăsta.”
„Ştii că e surd, de ce te înfurii?”
„Surd pe dracu’! Da’ ce, e şi chior?”
M-am ridicat, am luat paharul, mi-am înmuiat buzele în licoarea înţepătoare şi fără culoare. Nu pricep cum pot bea aşa ceva.
De pe buturuga pe care stau, o privesc pe deasupra marginii paharului, în voie. Cred că e o femeie frumoasă. Timiditatea pare să-i înroşească obrajii, de fiecare dată când râde, dar s-ar putea să fie doar o impresie a mea. Oricum nu e mai tăcută decât bărbatul scheletic, cu păr negru, faţa lungă şi ochelari cu ramă subţire de metal, care dă pe gât pahar după pahar. Cuvintele sale pe nas contrazic mai tot ce spun ceilalţi. Îl ascultă cu atenţie, ca şi cum ar avea o putere asupra lor, dar nu-mi dau impresia că îi şi dau dreptate. Burduhănosul cu mustaţă e întrerupt mereu când încearcă să spună ceva, mâna îi tremură nervos râcâind în neştire pătura galbenă. Atunci vocea i se îneacă, se bâlbâie, îşi rostogoleşte fără încetare ochii bulbucaţi şi dă peste cap paharul umplut înainte ca el să-şi reia o povestire pe care nimeni nu o ascultă. Cel cu umeri foarte laţi vorbeşte foarte scurt, mai mult înjură, îşi mişcă fără încetare capul într-o parte şi în cealaltă, în ritmul melodiilor, bate cu podul palmei ritmul în şolduri şi fluieră. Întotdeauna îl aprobă pe cel deşirat şi îl întrerupe cu satisfacţie pe grăsan. Nu sunt prieteni, dar îmi clar că se întâlnesc foarte des.
Fata se ridică, merge la maşină, se întoarce cu un coş acoperit cu un ştergar, din care scoate pâine şi mâncăruri. Le aşează pe pătură, fac roată în jurul ei, o urmăresc cum taie şi împarte. Se reped cu mare gălăgie să-şi umple gurile. Îmi întinde o felie de pâine cu o bucată de carne deasupra, dar o refuz. Nu mi-e foame. Îi urmăresc cum mănâncă. Obrajii li se umflă, dar îndeasă mereu în gură. Îi apucă sughiţul şi îşi toarnă din sticlă direct în gât. Râd şi le văd mâncarea nemestecată, răvăşită cu limba printre dinţi. Gogoloaie mari le alunecă pe gâtlej, mai să-i înece. Nu-i mai su-port.
Mă îndrept spre casă şi cobor treptele spre pivniţă. Trag de lacătul pământiu de rugină, dar nu se desprinde. Mă sprijin cu palmele în lemnul uşii, îmi lipesc ochiul de o crăpătură foarte subţire. Nu văd nimic.
Frunzele vişinului tremură metalic. Pe ramurile îmbătrânite mai atârnă smocuri de vişine uscate şi ciugulite de ciori. Desprind cu unghia de pe trunchiul lipicios fâşii de clei arămiu şi plin de praf pe care le fac gogoloi în podul palmei.
Trec dincolo de magazia de lemn şi casc gura la câmpul de ricin. Florile galbene se apleacă mult sub vântul care s-a înteţit. Cerul e vânăt tot, în afară de marginea care se sprijină pe o pădurice fără culoare şi contur, foarte departe. Dincolo de ea, cerul arde nesigur în jurul unui soare ca un disc uriaş şi roşu, cu pete gălbui împrejur. Orizontul e vălurit tot de raze care îl aprind şi îl sting, vopsindu-l în fiecare clipă în altă culoare. Păsările care trec, departe, într-o fâlfâire uşoară, prin dreptul soarelui, par când roşii, când negre.
Nu mai văd cocoaşele albăstrii a munţilor, orizontul e închis de pâlcuri călătoare de nori. Rup flori pe care le sfărâm în palmă, le strivesc între degete. Cu degetele muiate în sevă îmi mângâi faţa. Palmele îmi miros a iarbă şi a câmp. În mine continuă să crească neliniştea.
Mă lungesc pe burtă şi scormon cu un pai în pământ. Furnici şi gângănii foarte mărunte fug înspăimântate. Le prind, le aduc înapoi, le împiedic să se îndepărteze, suflu asupra lor, le pironesc pe rând în pământ de câte o parte a corpului. Restul continuă să se zbată cu disperare.
Mă plictisesc şi mă întorc pe o parte. Urmăresc cum se zbat în vânt capetele firelor de iarbă. Văd, ca foarte departe, casa, vişinul, maşina, câmpul cu porumb. Ar trebui să mă ridic şi să plec. Ar trebui să ne întoarcem.
De ceva timp, bărbatul cu faţa prelungă şi ochelari cu ramă subţire cântă la chitară. Cântă foarte frumos, dar ceva mă irită, mă nelinişteşte. Femeia cea tânără începe să cânte şi ea, pe aceleaşi sunete de chitară. Glasul îi pare învelit într-o catifea ce-l face alunecos. Nu-i înţeleg vorbele, sunt spuse într-o altă limbă. Chiar şi muzica mi se pare de prin alte părţi. Se întinde ca o vrajă în jur, nu mai mişc, mă cufund în muzica risipită ca o licoare.
Înainte ca sunetele să se stingă cu totul, simt cum ceva se modifică în jurul meu. Îmi revin brusc din îmbătarea muzicii.
Vântul se pornise să sufle cu putere, frunzele vişinului bătrân sunau cu fâşâit metalic, izbite între ele, tulpinile de porumb şi floarea soarelui se aplecau trosnind. Nori bulbucaţi se gonesc încălecându-se, amestecându-se, încât nu le mai deosebesc întunecimile, lăţite, cuprinzând întreg cerul, învălmăşite spre apusul încă puţin luminat, pregătit să-i înghită. E dintr-odată frig şi pielea mi se strânge.
Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, îi zăresc sărind în picioare pe toţi patru, speriaţi. Îi văd cum strâng în grabă pătura, aparatele, coşul cu resturi de mâncare şi aleargă spre pridvorul casei, înghesuindu-se pe treptele înguste. Când mă izbesc stropi mari, înţeleg că a început să plouă. Stropi mari izbesc ca nişte pietricele, sfărâmându-se în mulţime de picuri foarte reci, căzând foarte drept, toţi deodată, valuri de stropi după valuri de stropi, ca o perie, deasă şi aspră.
Stau sub vişinul lipicios pe trunchiul căruia apa se scurge în şuvoaie, peria stropilor mari se strecoară printre crengile îmbătrânite, printre frunzele înţepenite brusc într-o mişcare tulburată doar de căderea necontenită a pietricelelor de apă. Cu palmele mâinilor împreunate peste piept îmi ţin umerii îngheţaţi, mă fac şi mai mic, dar ploaia e doar mai puţin deasă sub copacul neputincios. Stropii culcă iarba, lovesc cu zgomot pământul bătătorit, sar în toate părţile, se pierd în praful strâns grămăjoare cleioase.
În pridvor, cel cu umeri laţi se apropie de uşa cu vopseaua verde scorojită de mult, jumătate din ea făcută din gemuleţe mici şi pătrate în spatele cărora se întinde o perdeluţă din aţă îngălbenită, cu ochiuri mărunte, descuie uşa, o împinge cu piciorul. Intră. Îl urmează şi ceilalţi.
Ploaia se înteţeşte. Cerul e acum în întregime acoperit de nori întunecaţi, soarele a dispărut într-un apus negru. Stropii pietroşi se răresc, înlocuiţi de picuri mărunţi care sfâşie aerul. Peticele de praf s-au înnegrit, îmbibate de apă, ochiuri de apă încep să se arate prin iarbă.
(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)