O mătușă cum nu e alta

Cincizeci de ani – 8

Mă îmbrăcasem frumos dar decent, nu voiam s-o dau în bară în niciun fel când m-am prezentat la ultimul examen din vară, aveam emoţii, trebuia să reuşesc şi la acesta ca la cele dinainte, altfel nu mi-aş fi recăpătat bursa pierdută după sesiunea din iarnă, când obţinusem note mizerabile, nu învăţasem ca lumea, erau profesorii prea exigenţi, n-avea importanţă. Mă cuprinsese o ruşine cumplită când mă chemaseră să mă anunţe că trebuia să mă descurc singură, nu spusesem nimănui, tremuram din încheieturi că ai mei or să afle că nu eram bună de nimic. N-au aflat.

Norocul meu a fost că mătuşa îmi trimitea în fiecare lună, de când intrasem la facultate, câte 300 de lei, în primul semestru îmi bătusem joc de ei, spulberându-i pe prostii, din iarnă încolo învăţasem să-i drămuiesc, mai ales că cea mai mare  parte se ducea acum pe cămin. Aveam o colegă cu o rudă la cantina ICAB-ului, întreprinderea de apă şi canal, pe strada Sărindari, nici măcar nu era departe de cămin, ne înlesnea să mâncăm acolo, un bon costa 2 lei, 50 de bani era pâinea, la discreţie, doar că mâncarea era un singur fel, niciodată schimbat, mâncare de castraveţi acri, m-am obişnuit repede. Dar nu mă duceam numai acolo. Se întâmpla ca fetele să meargă seara la o întâlnire, mai ales după ce venise primăvara, umblau din cameră în cameră şi întrebau cine are nevoie de un bon de masă, erau doritoare destule.

Apoi, într-o zi mi-am spus că făcusem o prostie, era bine să nu vorbesc nimănui despre neamurile mele, cum mă învăţase mătuşa din Brăila, dar asta nu însemna să nu le văd. Tata mai avea un frate, cel mai mare, trăia în Bucureşti, era colonel în armată, făcuse războiul pe ambele fronturi, îi văzusem şi pe el şi pe mătuşa cu ani în urmă, acum eram de o jumătate de an în Bucureşti şi încă nu trecusem pe la ei, era mitocănie. Mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşă, şedeau pe o stradă liniştită aproape de Calea Moşilor, nu departe de Universitate, o plăcere să mergi pe jos până acolo, mătuşa Clara m-a recunoscut pe loc, ce mare te-ai făcut, m-a îmbrăţişat, credeam că n-ai de gând să mai treci pe la noi. În spatele ei lătra un căţel. Era o femeie voinică, cât uşa, nu grasă, ci plină de muşchi, cu o voce groasă de fumătoare înrăită, deşi nu fuma, părul numai bucle cârlionţate, platinat, nu ştiu cum făcea să aibă mereu culoarea aceea în care părea că se oprise o parte din soarele de amurg. Dar peste toate, era o femeie fără vârstă. Unchiul era şi el un bărbat cât uşa, dar ursuz.

Roşisem şi am zis că era cel mai bine să-i spun de ce mă temusem, a dat din cap, aprobându-mă, gândisem bine, dar râdea în acelaşi timp, prostuţă mai eşti, ai să înveţi cu timpul de cine să te fereşti şi de cine nu. M-am destins, am iubit-o pe loc. Nici ei n-aveau copii, iar mătuşa cred că se plictisea amarnic, singură toată ziua, doar cu câinele, un cocker auriu, acum şedea la picioarele ei, privindu-mă fix. Unchiul pleca dis-de-dimineaţă la garnizoană, se întorcea după lăsarea întunericului, uneori nici nu venea noaptea. N-avea rost să-i spun ce era pe acasă, ştia mai bine decât mine, vorbea săptămânal cu mătuşa din Brăila, pe ea o interesa ce făcusem eu în atâtea luni.

M-am ruşinat, îi îndrugam verzi şi uscate, m-a întrerupt,

ia spune-mi adevărul, n-ai învăţat,

am tăcut, şi tăcerea e un răspuns,

n-ai învăţat, a continuat ea, şi ai pierdut bursa,

am dat din cap,

şi nu ştie nimeni,

am dat din nou din cap,

dar vrei să schimbi,

ce puteam să-i răspund,

bea cafeaua asta până mă întorc, vin repede,

a dispărut după o uşă lăcuită de culoarea lemnului de cireş, cum erau toate uşile casei, bănuiesc că s-a dus în bucătărie, am rămas cu câinele care s-a apropiat să mă amuşine, m-a lăsat să-l mângâi, auzeam oale zdrăngănind, câinele s-a dus repede lângă uşă, aşteptând, mătuşa s-a întors cu o tavă enormă pe care erau aşezate numai bunătăţi, îmi lăsau gura apă,

mănâncă, a spus,

m-am codit, am mâncat, nu mi-e foame,

lasă prostiile, spunem numai adevărul între rude, nu-i aşa,

m-am ruşinat din nou, eram furioasă pe mine însămi că mi se întâmpla a doua oară în acea dimineaţă,

dacă te sfieşti să mănânci de faţă cu mine, plec şi mă întorc mai târziu, a zis,

Doamne fereşte, m-am grăbit eu, cum să faceţi asta,

cum să faci asta, aşa se spune corect, a zis ea, ne tutuim, ai înţeles,

am dat din cap, am început să mănânc, am vrut să-i dau şi căţelului ceva, mi-a făcut un semn că nu,

n-are voie, lasă-l doar să stea lângă tine, dacă nu te latră, a simţit că eşti om bun,

şi în timp ce mâncam, Clara îmi povestea cum îşi trece ziua, plimbări cu câinele, lecturi, teatru, cel mai mult îi plăcea să stea în bucătărie şi să inventeze mâncăruri, unchiul îşi lingea degetele când se întorcea acasă, dar mânca puţin, dacă îşi petrecea toată ziua la garnizoană, se ospăta la popotă, se întorcea sătul.

Trebuie să vii şi tu să vezi ce feluri mai inventez, a spus, nu era chip mai inteligent să mă cheme la masă,

am cursuri, m-am scuzat,

n-ai cursuri toată ziua,

mă duc la bibliotecă până târziu, să recuperez,

foarte bine, dar şi biblioteca se închide, nu trebuie să vii toată ziua, fă-o când poţi, o să mâncăm împreună, şi aşa sunt singură până seara târziu.

Mi-am făcut un obicei să mă duc măcar la câte un prânz, mi-a cerut să vin mai des, am făcut-o, şi aşa treceau lunile.

Învăţam pe rupte, îmi ieşiseră vorbe că-s tocilară, nu-mi păsa.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: b365.ro)