Stelian Țurlea Martorul – 8
Continui să urmăresc fuga umbrelor pe braţul întins, care îmi tresare uşor de încordare.
Îmi dau capul pe spate şi ochii îmi nimeresc într-un gol fără nori în care arde soarele, orbindu-mă. Îi închid repede şi umbre colorate încep să-mi alerge sub pleoape.
Stau nemişcat. Nu se întâmplă nimic în jur.
Ceva mai încolo e o maşină roşie ca focul, cu acoperişul din pânză groasă şi neagră strâns sul în partea din spate. N-am observat de unde au apărut doi tineri în jurul ei. Îi ştiu, i-am văzut de mai multe ori. Unul e înalt, cu umeri foarte laţi, păr cârlionţat, îmbrăcat aproape mereu într-o cămaşă cu pătrate mari, de diferite culori, descheiată la vreo doi nasturi, sub care se văd smocuri de păr cârlionţat, şi pantaloni cândva albaştri foarte strânşi pe pulpe. Celălalt e mai puţin înalt, dar voinic, cu mustaţă groasă, fălci rotunde şi grase, buze strălucinde, ca şi cum ar fi fost mânjite cu grăsime, pantalonii şi cămaşa întinşi aproape să pleznească în jurul pântecului proeminent.
Meşteresc ceva la motorul cu capacul ridicat, pe jumătate vârâţi înăuntru. Pârâiturile şi păcăniturile, oprite şi pornite şi mai vârtos, sfărâmă liniştea din jur, o alungă cu totul. Mă învârt în jurul lor curios, îmi place să privesc fierăria din care ies aburi, roţile şi curelele care seamănă cu o morişcă. Cel înalt se aşează la volan, învârte o cheie, motorul duduie şi maşina tremură. Pare mulţumit. Învârte iar cheia şi opreşte motorul.
Mă observă cum îi urmăresc mişcările.
„Ce zici, bă, îţi place?”, mă întreabă. „Ai vrea să te plimbi cu ea?” Încerc să râd, scot câteva sunete fără sens, în timp ce dau din cap.
Îi vorbeşte celuilalt. „Ce zici de el? Hai să luăm aschimodia cu noi. O să bag viteză să-l fac să dârdâie, o să râdem cumplit. E urât ca dracu şi o să fie şi mai urât. E ochei?” Fără să aştepte răspuns, se întoarce către mine.
„Ascultă, bă, aschimodie.” Sunt atât de obişnuit să mi se spună aşa, încât puţin îmi pasă. De altfel, chiar şi dacă m-aş înfuria, n-aş avea ce să-i fac. „Ascultă, bă, aschimodie. Vrei să mergi cu noi?” Ca şi cum nu l-aş pricepe, dar n-are de unde şti că-l pricep, începe să se schimonosească făcând semne din care ar trebui să înţeleg că vor să mă ia cu ei cu maşina. Cred că glumeşte, dar dau din cap repede, râd, cu toate că ştiu că arată mai mult a strâmbătură, ţopăi pe un picior şi pe celălalt, legănându-mi cocoaşa.
„E ochei atunci, plecăm după ce halim.”
Când s-a dat jos din maşină, a apărut un al treilea, subţire şi deşirat, cu un păr negru ca noaptea şi o faţă lungă, cu ochelari cu ramă subţire de metal. Vorbeşte uşor pe nas, ca şi cum şi-ar sufla cuvintele printr-o pâlnie.
Mă învârt cu mâinile la spate în jurul maşinii, pe care o privesc cu ochi de expert. Îi las să discute între ei, atras de strălucirea roşului, care fierbe în lumina soarelui şi se întunecă, asemenea unui cheag proaspăt, când umbrele norilor trec cu repezire peste el. Nu ştiu dacă au vorbit serios, dar inima mi se zbate mai tare.
Tot învârtindu-mă, încercând să-mi stăpânesc emoţia, observ că tipul deşirat porneşte pe aleea pietruită ce duce spre drum. Dintr-acolo vine fata cu părul negru pe care, acum, vântul i-l amestecă peste faţă şi-l poartă într-o parte ca pe o flamură. Cu un braţ plin de flori de toate culorile. Nu ştiu ce-şi spun, dar stau mai multe clipe opriţi în loc. Abia apoi se îndreaptă spre noi.
„Merge şi ea”, le zice. „Dacă n-o să pornească să plouă.”
„N-o să plouă.”
Le zâmbeşte larg, scuturându-şi părul. Le spune ceva ce nu aud, apoi aleargă spre treptele de piatră şi dispare dincolo de uşile mari cu geamuri verzui. Rochia vişinie cu buline mărunte şi albe i se lipeşte la fiecare pas de coapse şi de picioare. O urmăresc cu privirile toţi trei.
„Bună bucăţică”, sparge tăcerea cel cu umerii foarte laţi. Nu-i răspunde niciunul.
Rămân să mă învârt în jurul maşinii, după ce pleacă toţi. Din timp în timp, urmăresc cerul pe care se fugăresc norii cu burţile pline de ploaie. Sper să nu plouă. Vreau să nu plouă. E în mine o învălmăşeală pe care n-am mai simţit-o de mult. Urmele de oboseală au dispărut dintr-odată. Mă îndrept legănându-mă spre treptele de piatră, în marginea cărora mă ghemuiesc din nou. Nu pierd din ochi maşina roşie care străluceşte în soare. Mâinile îmi sunt umede şi reci de emoţie.
Niciodată nu m-am simţit atât de bine.
Vom pleca! Plecăm!
(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)
