O fată din povești

Fă-ți patul și dormi! – 8

          Într-o zi am căutat cartea lui Moș Nibi. Nu-l mai văzusem de câteva săptămâni. Simțeam nevoia să stau de vorbă cu el. Am frunzărit-o mai întâi , cu gândul aiurea. Am început apoi s-o citesc atent, nu știu când m-a furat, nici când a trecut noaptea. A doua zi am sunat la ușa lui. Mi-a deschis într-un târziu Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru. Unchiul ei era plecat din oraș. Unchiul ei? Da, sunt un fel de rude îndepărtate, ar dura o veșnicie să-mi explice cum vine asta, m-ar plictisi prea mult. I-am spus că adusesem înapoi cartea împrumutată. A primit-o și se uita la mine așteptând să continui. Nu-mi mai găseam vorbele și brusc am priceput că nici măcar nu voiam să-l văd pe Moș Nibi, ci pe ea.

A naibii situație.

Îmi transpiraseră palmele, cum mi se întâmplă când nu-s în apele mele, mă legănam de pe un picior pe celălalt, dându-mă de ceasul morții să mai scot o vorbă. Nu găseam subiect de discuție.

          M-a salvat ea izbucnind în râs și prefăcându-se speriată:

          – Of, Doamne, nepricepută ce sunt! Te țin la ușă în loc să te invit în casă. Dacă află unchiul, să vezi papară! Sper să nu mă dai de gol. Nu vrei să intri?

          Am refuzat-o politicos, doar venisem numai să aduc cartea. Mă grăbeam, i-am spus. Dar mi-ar plăcea să stau de vorbă cu ea. Chiar mult. Oricând altădată.

          – Foarte bine. Mă inviți astă-seară sau mâine la o plimbare.

          N-aveam replică. Îmi ieșise vorba din gură și-o prinsese din zbor. Bleg cum sunt, n-aș fi arătat atâta istețime. M-am prefăcut că accept să-mi frâng programul mult prea încărcat. Când coboram scările în fugă, palmele îmi erau transpirate.

Orele până am revăzut-o mi s-au părut un secol.

          – Arată-mi ceva mai altfel din orașul ăsta, mi-a spus. Eu nu-s de pe aici. Nici nu stau aici tot timpul să pot afla și singură. Și apoi nici n-aș ști ce trebuie să aflu.

           Ce să-i arăt? Nu mă gândisem niciodată că orașul ăsta ar putea interesa pe cineva. Trăiesc de douăzeci de ani în el, îi cunosc toate colțurile, n-aș pleca în altă parte, ca să spun o vorbă mare. Știu că nu e cel mai frumos din lume, că miroase urât, că străinii de el vin și pleacă dezamăgiți pentru că nu-i înțeleg forța. În stare să-i lase pe toți să creadă ce vor, chiar să-l defăimeze, el rămânând cu surâsul amar și făcând haz de necaz. Știindu-se protejat de forța asta care îi face pe oamenii săi să plece și să revină, convinși că sub aparența de monotonie colcăie ceva gata să irumpă. Și nu irumpe decât în ironia ce pare bășcălie și ușurătate sau indiferență cu care trec hopurile.

          Mergeam cu mâinile vârâte în buzunare, înșirând vorbe despre orașul pe care voia să-l cunoască. Priveam doar în jos, încercând să țin pasul cu ea și la fiecare mișcare vedeam cum mă atingea  rochia ei galbenă și vaporoasă. Simțeam că mă privește tot timpul și că nu se uită pe unde trecem. Am tăcut brusc.

          – De ce nu continui? mi-a șoptit.

          – Nu te interesează ce spun. Nu m-asculți.

          – O, ba da.

          – Știu asta sigur.

          – O, nu, greșești. Știu tot ce ai spus. E fascinant cum vorbești și de aceea te privesc. Pui atâta patimă, de parcă…

          Am așteptat să termine.

          – De parcă ți-ar fi teamă să cred altceva.

          – Aiurea, am spus fâstâcit, simțind că iar îmi transpiră palmele.

          Ne-am învârtit pe bulevardul cu castani și prin centru. M-am trezit povestindu-i despre toți prietenii mei, ce făcuseră și pe unde sunt acuma, cât îmi lipsesc să punem țara la cale. Cât dorisem să intru la facultatea aia blestemată și cum mă și vedeam construind avioane. I-am vorbit până și de scurta noastră glorie după ce ne lovise la mir scriitorașul ăla. Mă apucase logoreea, n-o lăsam să mai spună și ea o vorbă acolo, de decor.

          Ne-am oprit la o prăjitură din pandișpan, glazurată cu ciocolată și-i tot dădeam înainte cu amintirile. Abia acum mă uitam la ea, uimit de cât de negri îi sunt ochii și cât de negru părul lung pe care și-l îndepărta de pe frunte cu o mișcare înceată a mâinii subțiri. De fapt, mă gândeam că nu mai întâlnisem până atunci o asemenea fată. Și habar n-aveam de ce gândeam asta.

          Când nenorocirea doarme, ferește-te s-o trezești. Ar trebui să știu de ce n-am avut somn toată noaptea și-o tot vedeam în fața ochilor pe Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru.

          A doua zi m-am chinuit să găsesc un răspuns. Spre seară eram la ușa ei. Azi încerc să mă dau mare, dar trebuie să admit că nu-mi ședea gândul decât la cum s-o văd mai curând.

          Stăteam ca blegul în fața ușii, privind-o și parcă-mi tăiase cineva limba. Abia am reușit să îngăim într-un târziu:

          – Nu te-am deranjat? Treceam pe aici. Ce faci?

          – Citeam o carte. Mă bucur să te revăd.

          – Serios?

          Altceva n-am știut să întreb și mă legănam pe un picior și pe celălalt. Cel mai mult mă enervau mâinile, nu știam ce să fac cu ele.

          – Vrei să intri?

           – Nu, treceam pe aici. Sigur nu te-am deranjat?

          – Ți-am mai răspuns o dată.

          Nu știam ce să mai întreb. S-a uitat lung la mine, apoi a izbucnit în râs:

          – Nu-i așa că ai vrea să ne plimbăm puțin?

          Am dat din cap.

          – Asta voiam să-ți spun.

          – Așteaptă-mă, să-mi pun ceva în picioare.

          Cât și-a căutat pantofii și și-a schimbat fusta, am răsfoit în hol un album pe care mi-l pusese în mâini să-mi treacă vremea ușor. Între scoarțele groase și tari erau adunate fotografii vechi, câte patru-cinci pe o pagină, îngălbenite, pătate unele, ca aburite sub țipla foșnitoare: o casă cu o scară somptuoasă de piatră ce urca spre o verandă cât lungimea unui perete, în care se deschideau la mijloc o ușă enormă și, de fiecare parte, câte două rânduri de ferestre cu multe ochiuri de geam, deasupra un acoperiș în pantă abruptă din țigle mai late decât cele obișnuite; o pereche de bătrâni speriați de aparatul care-i imortalizase, el – cu pălărie pe cap, țeapăn, nerăbdător să pună capăt acestui instantaneu, privind fix cu un singur ochi spre cel care întârzie prea mult să declanșeze lumina aceea orbitoare, ea – cu capul înfășurat în broboadă, chipul zbârcit de soare și vânturi, o umbră de zâmbet în colțul buzelor strânse care putea fi orice – și nedumerire, și neîncredere, și tristețe, și pur si simplu zâmbet cu răspuns în luminița vie a ochilor ce păreau a spune că nimic nu-i adevărat, că nu poate fi surprinsă clipa și fotografia asta nu-i decât o iluzie, iar cei care o vor privi peste timp să nu creadă cumva că ei au existat; un câine lățos, uriaș, tolănit sub un leagăn; o femeie înaltă, subțire, cu rochie albă și lungă și chipul pe jumătate întors spre câțiva leandri înfloriți; o fetiță plângând în fața aparatului; altă fetiță cu cozi lungi și negre, alergând; aceeași fetiță cu cunună de flori pe creștet; altă casă, fără scară somptuoasă, dar cu pridvor lat, ferestre multe și acoperiș țuguiat, iar în apropiere ceva ce aducea cu roata unei mori de apă; iarăși fata cu codițe, acum ceva mai mare, privind și ea speriată spre obiectiv; o altă casă, somptuoasă și în alt stil, cu etaj și multe șiruri de flori ce păreau glicină, fotografiată de la mare distanță, probabil de pe un deal de unde se vedea și strada pietruită pierzându-se printre case.

Ridicam țipla foșnitoare, mă așteptam să aud vorbe, strigăte, clopote, șuierul vântului în girueta din vârful casei, să simt parfumul florilor de leandru și să mă înconjure boarea serilor de după cositul fânului pe dealurile tomnatice, să aud dangătele orologiului din turnul unei clădiri ce putea să fi fost biserică, han sau primărie, într-o vreme în care niciunul din cei pe care îi știam eu nu se născuse încă și poate nici părinții lor.

Mai departe n-am apucat să văd, Ligia mi-a luat albumul, o să mă admiri altădată, a spus, și oricum pe vremea aia eram atât de urâtă, că nici n-ar trebui să arăt pozele.

          Era ora cea mai grozavă pentru o plimbare, cu străzile pe punctul să se golească, lumina bolnavă a amurgului zbătându-se în câte o fereastră prăfuită, cu o ultimă pâlpâire. Când treceai pe sub felinarele aprinse deja, umbrele încă n-aveau curajul să se nască, totul plutea într-un cenușiu lăptos care se stingea cu încetul, cu fiecare clipă, de la sine, ca un foc neîntreținut și acaparat de noapte.

Nimic nu mi se părea mai extraordinar decât să mă plimb cu o fată pe o asemenea lumină, deși nu s-a petrecut nimic neobișnuit sau extraordinar. Acum îmi vorbea ea, un timp mi-a fost greu s-o urmăresc, abia înțelegeam că-mi spune despre casele din fotografiile acelea îngălbenite, străbunicul întors fără un ochi din marele război, care a descoperit petrol pe pământul primit de la regele Ferdinand, a construit o sondă cu care nu mai știa ce să facă, până l-au convins unii să le-o vândă lor și cu banii câștigați și-a cumpărat alt pământ și a înălțat între dealurile pe care plantase șiruri de pruni acea casă semănând cu cele de la munte și adusese de la câmpie leandri care nu se împăcau cu răcoarea și crescuseră doar ca niște boscheți mai răsăriți.

După care și-a îndemnat fiul să urmeze o școală cât mai înaltă și l-a trimis la Academia de Război, cu temere că, ajungând ofițer de carieră, va fi trimis în cine știe ce margine de lume să instruiască recruții și-l va vedea o dată pe an sau mai rar, dar convins că cineva va trebui să apere și țara, cum o făcuse și el, în vremurile tulburi care se anunțau și care au sosit nedrept de repede, mai spunându-i ce simțea el, ca un om simplu, că dacă Țara și Regele au făcut ceva pentru el, și el trebuie să se pregătească să ajute la necaz Țara și Regele.

Străbunic pe care îl văzuse rar, și doar când fusese foarte mică, pentru că toată viața pe care și-o amintește și-o petrecuse în orașul celorlalți străbunici, în casa cu glicină de la poalele dealului Feleacului.

În povestea ei răsărea o femeie tânără și subțire care creștea singură un copil despre al cărui tată nu trebuia să se vorbească niciodată, deși nimeni nu spunea vreodată limpede dacă e mort, e plecat fără urmă, zace în vreun spital sau e închis în vreo pușcărie. I se povestise despre plecările acelei femei, foarte demult, o dată pe an, cu o bocceluță în care împachetase în ziare plăcinte cu carne, cornulețe și biscuiți copți în casa cu acoperiș țuguiat, dar mai ales despre întoarcerile ei, după câteva zile, când rămânea cu privirea pierdută în gol și părea că nimic n-o mai interesează, nici mângâielile și țopăielile copilei, nici dezordinea care se înstăpânea rapid în casa ei, nici întrebările fără șir ale bătrânei cu broboadă, te-au lăsat să-l vezi, spune-mi, de data asta l-ai văzut? până când, după alte zile, răspundea cu un strigăt aducând a muget de animal rănit ce-o împietrea pe fetița cu codițe negre care își spunea, probabil, când începuse să înțeleagă, mult mai târziu, că aceea nu putea fi decât disperare:

nu, nu m-au lăsat; și înțelegi că nici nu știu dacă mai trăiește?!

Cum a dispărut apoi și femeia și din nou aceeași taină pe care fetița n-o înțelegea, pentru că nimeni nu spunea dacă a plecat fără urmă, dacă zace în vreun spital sau a murit.

Cum va fi crescut fetița aceea printre copii care știau mai multe limbi, adaptându-se și învățând ungurește ca să înțeleagă de ce nu se puteau suferi bunicii săi cu cei cu care trăiau în aceeași curte și despre care spuneau că au năvălit ca barbarii în casa lor când a pus Horty stăpânire pe oraș,  înghesuindu-i în trei ore într-o singură cămăruță; în toți anii de război strigându-i zilnic străbunicii că nu moare mai repede și că ar fi trebuit să-i taie încă de la început, pentru că nu sunt decât niște valahi împuțiți; cum n-a fost chip să-i scoată din casă nici la sfârșitul războiului, pentru că se înscriseseră acum în organizația comuniștilor unguri, puseseră mâna pe putere și-i strigau din nou străbunicii, aproape zilnic, ar trebui să te trimit la Gherla, împreună cu bărba-tu, să vă putrezească acolo oasele de burjui.

– Sigur că te plictisesc de moarte, spuse. Mai înainte să apuc să protestez, începu să râdă, luându-mă de braț. Seara asta trebuie să fie fericită, și în viața mea, și în viața ta. Mai bine îți vorbesc despre cum am învățat să cânt și ce gavote grozave interpretez la clavecin. Știi că am un clavecin?

          Eram puțin buimăcit. Știam că într-o zi aveam să cunosc o fată ca asta, îmi închipuiam ce ochi avea, ce picioare, ce mers, o femeie extraordinară, și cum ceva avea să mi se întâmple. Dar nu mă închipuisem și incapabil de reacție, bâlbâit și prostit.

          Discutasem îndelung cu băieții, pe vremuri, la fel și în armată. Chiar și cei care se grozăveau cu succesul lor la fete și povesteau cu lux de amănunte cum s-au culcat cu una sau cu alta, se intimidau când îi întrebai care-i tipul de femeie perfectă. Adică zăboveau o vreme pe gânduri, din care se smulgeau cu câte un banc porcos sau vreo istorioară deșucheată, dar tot rămânea impresia că există și pentru ei femeia capabilă să-i amuțească. Aveam cu toții acasă postere cu necunoscute superbe care făceau reclamă pentru cine știe ce produs, mai mult sau mai puțin îmbrăcate, toate cu picioare lungi, sâni semeți, păr unduios, ochi languroși ori sfredelitori ori provocatori, ce te urmăreau în orice colț al încăperii. M-am întrebat întotdeauna prin ce minune aveau pielea atât de arămie, dinții atât de albi și buzele ca sângele, cum de nu oboseau să surâdă în toate fotografiile, ce ascundeau privirile acelea zăpăcitoare, un mister sau un hău imens? De unde răsăreau altele, mereu altele, și mai frumoase?

Și atunci când mă gândeam că într-o zi am să cunosc o fată care mă va zăpăci și pe mine, mi-o imaginam semănând oarecum cu cele din postere, dar nu mi se părea îndeajuns, încât trebuia să-i dau un nume. În mintea mea se amestecau Marilyn Monroe cu Brigitte Bardot, Catherine Deneuve, Irina Petrescu și Farah Fawcett. Când i-am vorbit scriitorașului ăluia care m-a făcut de râs, Stelian Țurlea, despre femeia cu sex appeal, mi-a spus că ar fi trebuit să adaug listei-portret și pe Verushka, un manechin care înnebunise  Londra în tinerețile lui, o scobitoare de femeie care n-a avut rivală multă vreme.

          Să-i fi spus toate astea Ligiei?

          Se lăsase întunericul și rătăceam pe străzi de habar n-aveam câtă vreme. Nu-mi păsa. O ascultam cum povestește cu glas moale, dar nu mai eram de mult atent la ce spune. Simțeam că oricum nu-mi va spune nimic important despre ea până nu va trece un timp. Îmi era suficient să îi aud glasul și s-o privesc din când în când cum zâmbește propriilor amintiri și-și așează la răstimpuri părul pe după ureche. Mi se părea că mirosurile suave și coapte ale toamnei care se apropia se amestecau cu al ei, amețitoare.

Era cel mai grozav început de toamnă pe care-l trăisem – și-mi era de ajuns.

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)

(sursa foto: fabulousmuses.net)