O convingere încordată

Martorul – 23

„Mi-e cam greu să mă înţeleg cu dumneata, a spus din nou, în vreme ce mă minunam că-mi vorbeşte în felul acesta. Păcat, aş fi vrut să discutăm despre soră-mea.” Mâinile mi se încâlceau în crenguţele uscate, îmi tremurau uşor. N-avea cum să observe. Aşa cred. Şi eu aş fi vrut să-i vorbesc, mă uimea încă asemănarea dintre ele, atât de mare că mi-ar fi imposibil să le deosebesc, îşi scutură la fel părul, îşi întinde la fel maşinal rochia peste genunchi, vocea doar e alta, o privesc şi mă pierd în asemănarea asta, târziu îmi dau seama că-mi povesteşte ceva al cărui început mi-a scăpat.

„Atunci a trebuit să plece o vreme şi mi-a lăsat-o mie pe cap, zicea. Am acceptat-o cu bucurie, abia aşteptam, să rămânem numai noi două stăpâne în casă, dar n-au trecut nici două zile, ce zic eu? nici nu se sfârşise ziua şi am ştiut că nimic n-o să fie cum speram. Era moale, ca o cârpă, îmi părea un bloc de ceară care se prelinge peste tot. Vorbea afectat şi voia s-o alint şi s-o mângâi mereu şi niciuna din spusele ei nu era dintr-o bucată, ci însoţită de dulcegării care-mi încreţeau pielea şi atunci i-am zis ştii ce, fetiţo? m-am săturat de toate chestiile astea, taci dracului din gură sau închide-te la tine în cameră! Iar când a deschis nu numai gura, uluită, ci şi ochii foarte mari, înainte de a izbucni într-un plâns isteric, cu sughiţuri, şi de a fugi să se ascundă, am priceput că nimeni nu i-a zis până atunci cum trebuie să se poarte. Era normal să mă duc după ea, s-o alin, eram foarte surprinsă, nu mă aşteptasem la o asemenea reacţie, era sora mea geamănă, dar cu cât o mângâiam, cu atât izbucnea mai tare în hohote, lipindu-se de mine, spunând vorbe fără şir, pe care le desluşeam greu printre sughiţuri, cum că nimeni n-o înţelege, n-o iubeşte, nici chiar eu, deşi străbătuse toată ţara să vină să mă vadă şi atunci i-am zis din nou ştii ce, fetiţo, gata, plângi ca o proastă şi n-ai de ce! Asta şi era, o proastă – şi aşa a rămas.”

O mireasmă ciudată năvălise în aerul dintr-odată nemişcat. Tăiam mereu cu foarfeca crenguţele uscate, ridicându-mi din când în când privirea spre ea, să-i urmăresc mişcarea buzelor, deşi nu era nevoie, pentru că nu se mai uita la mine, se aplecase asupra răsadului cu flori din care smulsese una şi îi zdrobea între degetele unei singure mâini petalele foarte mari şi roşii, stând încovoiată, dar în spinarea ei îngustă era ceva neîmblânzit, şi vorbea.

„Iar atunci când i-am zis asta, s-a oprit din plâns, a întors spre mine o faţă roşie, buhăită de bocet, cu urme de lacrimi pe obraji şi cu un aer de copil nedreptăţit, m-a privit câteva clipe, după care a strigat ascuţit cum poţi să-mi spui aşa ceva, nu sunt proastă! M-a lovit cu pumnii care păreau nişte chifle uşor rumenite, a sărit în picioare, mi-a strigat eşti o rea, te urăsc mai mult decât orice pe lume, am să mă întorc la bunica mea şi n-am să vreau să te mai văd niciodată, şi iarăşi a început să bocească, ieşind şi trântind uşa în urma ei. Tot ce am găsit să spun a fost să strig şi eu păi nu vezi că tot ce faci arată că eşti o proastă? iar răspunsul a fost doar un hohot care s-a înteţit. Degeaba mi-a mai părut rău după ce spusesem, se dusese naibii şi liniştea, şi plăcerea de a fi cu ea, şi puţin îmi mai păsa că suntem stăpâne pe casă şi pe timpul nostru, nu mai aveam nici o bucurie din asta, mi-era silă până şi să mănânc. Trei zile cât a mai stat acolo, până s-a întors bunică-mea, n-am reuşit să mai scot o vorbă de la ea. N-am ştiut niciodată cum era cu adevărat şi ce o despărţea de mine.”

A aruncat în iarbă petalele zdrobite, a apucat din nou băţul lung şi subţire cu care scormonise în pământ. Nu mi-a mai făcut nici un semn, de astă dată mă uitam la ea.

„Mă trezesc vorbind. Nu lua în seamă tot ce spun”, a zis.

Şi-a îndreptat spatele, a zâmbit. Mă privea drept în faţă. Rareori m-a privit cineva atât de direct. A vrut să spună ceva, s-a oprit, s-a uitat în jur, şi-a scuturat capul, s-a uitat din nou la mine. „Spune-mi, ce dracu s-a petrecut?” Iar după un timp, în care îmi oprisem respiraţia şi încercam să scap din vălul pe care îl aruncase asupra mea, a zis din nou:

„Ştii, sunt convinsă, habar n-am de ce, dar sunt convinsă că dumneata ştii tot ce le scapă celorlalţi.”

Ce să-i răspund? Se uită drept la mine, fără teamă, fără repulsie. Nu puteam să-mi cobor privirea, n-am fost în stare, prins de văl, încurcându-mă în ochiurile lui largi.

„O să-mi spui”, a zis, înainte să arunce băţul şi să se ridice şi să se îndepărteze pe aleea pietruită, mergând dreaptă, încordată, ca şi cum s-ar fi pregătit să se lupte cu cineva, deşi glasul ei dinainte fusese moale, rotund, apropiat, plin de teamă şi cernut printr-o sită de oboseală. „O să-mi spui, ştiu asta, cu siguranţă că o să-mi spui, în felul dumitale şi cum ai să poţi, dar ştiu că o să-mi spui la vremea potrivită.”

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)